Antena3.ro Antena3
Prima pagina Arhiva Inscriere presa Contact
  Marti, 23 octombrie 2018, 07:46 ennlfrdeites
Presa de la a - z | Nationala | Locala | Regionala | Diaspora | Internationala | Comunicate | Evenimente | Forum | Link-uri utile | Abonare newsletter | Bilete de avion |
 
Ioana Păun: Oamenii au început să se obișnuiască și cu alte experiențe culturale
Joi, 12 mai 2011 Sursa: Romania Libera Autor: Romania Libera
Recomanda:

Sursa foto: Romania Libera

Monden

Sci&Tech
De curând, repertoriul Teatrului Foarte Mic s-a îmbogățit cu „Zero decibeli" un spectacol fonic cu tematică socială ce atinge un subiect sensibil felul în care sunt percepuți surdo-muții în România. Regia îi aparține tinerei Ioana Păun, care semnează și textul alături de Mona Bozdog.
Ioana Păun este absolventă a UNATC-ului, secția Regie-Teatru, și a Masterului de Performance Art la Goldsmiths College din Londra. O dată cu „Zero decibeli" se află la a doua montare la Teatrul Foarte Mic, după „Interzis sub 18 ani", un alt spectacol cu problematică socială. Din distribuție fac parte actorii Mihaela Rădescu, Claudia Prec, Alexandru Potocean, Ștefan Lupu, Paul Dunca și Sever Bârzan.

Am stat de vorbă pe larg cu Ioana Păun despre noul său spectacol, dar și despre proiectele în care este implicată. Deși ocupată cu repetițiile, actrița Mihaela Rădescu ne-a acordat un scurt interviu în care ne-a vorbit despre necesitatea pieselor cu tematică socială.

De ce ai vrut să abordezi în piesa „Zero decibeli" problema surdo-muților în România?

Ioana Păun: În urmă cu doi ani am început să facem o documentare împreună cu tangaProject pentru un proiect de cercetare urbană a Bucureștiului în care am vrut să vedem cum este perceput orașul din punct de vedere al sunetului, în special de către oamenii care nu aud. Am vrut să vedem cum este percepută agresivitatea sonoră de noi, cei care auzim și de oamenii care nu aud. Apoi, cu Mona Bozdog, am intrat puțin mai profund în subiectul dizabilității, pentru că ne interesa nu numai perspectiva lor, ci și modul în care sistemele publice românești îi ajută sau nu, dacă au servicii pentru ei, dacă îi integrează în universități ș.a.m.d.

Ne-am documentat în Cluj, la Liceul pentru Deficienți de Auz, unde am vorbit cu profesori, instructori, pentru că am vrut să văd cum lucrează. Ne-am întâlnit cu o femeie, a cărei poveste chiar am integrat-o în spectacol. Ea era studentă la Arte Plastice, fiind surdo-mută, și a trecut prin școli normale toată viața, nu a avut parte de educație specială. Părinții ei nici nu au vrut să o dea la o școală pentru surdo-muți pentru că nu au vrut să o reducă la o dizabilitate. Ea ne-a povestit un episod în care a fost la examenul de muzică și nu putea să audă, nu putea să scrie despre bucățile muzicale ce îi erau puse și profesoara a rugat-o să copieze. Atunci ne-a venit ideea să vedem cum se raportează autoritățile la oamenii care nu aud, dacă îi reduc sau nu la un handicap, dacă încearcă să le creeze sisteme prin care să poată să urmărească un film românesc, să înțeleagă o știre.

Așa ceva nu există la noi în țară. Pe noi ne-a interesat problematica abuzului și modul în care tinerii sunt tratați de oamenii care au putere (profesori, angajatori, polițiști), modul în care funcționează puterea în România. Am vrut să vedem cum funcționează discriminarea și mai ales discriminarea pozitivă. Am ales să prezentăm două tipuri de perspective, inclusiv cea a celor care aud. Publicul aude amplificat sunetele care se produc în scenă și apoi intră în mentalul unui surdo-mut, începe să-i audă gândurile, iar totul în jurul lui este „blank", nu înțelege ce spune lumea, nu înțelege sunetele produse etc. În primul tablou profesoara îl discriminează pozitiv pe surdo-mut, îl consideră idiot, dar încearcă să-l protejeze în defavoarea altui student care aude. Ne-a interesat ce părere ai tu despre tine în momentul în care cineva te consideră așa, cum intri în acel șablon ca să-i satisfaci omului respectiv așteptările. El se așteaptă să nu vorbești, să ai un IQ redus și atunci începi să-i dai ceea ce vrea.

Cum ai ales actorii?

I.P: O parte sunt din teatru, o parte sunt actori cu care am mai colaborat înainte. Am încercat să lucrez cu oameni care au vrut să-și aducă o contribuție la procesul artistic. Am colaborat foarte strâns cu dramaturgul, pentru că noi am scris împreună textul, ea a fost tot timpul la repetiții. Am mai schimbat textul în funcție de cum evoluau situațiile. Cu cei din teatru, cu Mihaela Rădescu, am mai lucrat la „Interzis sub 18 ani", am mai colaborat cu Paul Dunca, coregraf, el s-a ocupat și de partea de mișcare, iar în piesă joacă un surdo-mut care vrea să danseze. Actorii au făcut documentare, au cunoscut surdo-muți, au învățat limbajul semnelor, au văzut cum se exprimă și care le este modalitatea de comunicare (și vocal, și gestual).

Știu că te-ai implicat în proiectul réaltympanica, alături de Renata Gaspar și Robert Redmer. Cum a luat naștere acest proiect?

I.P: Noi suntem, toți, din alte țări, am terminat Masterul de Performance Art în Londra și ultimul nostru spectacol lucra foarte mult cu sunetul. Am ales o locație reală, nu un spațiu neutru cum este teatrul, și am vrut să facem publicul să se apropie de trei personaje, trei emigranți, dar nu într-un mod clasic, teatral, ci folosind niște căști. Prin căști ei se conectau la perspectivele lor subiective, de sunet. De exemplu, erau trei oameni care, aparent, doar își spălau hainele. Ei începeau să audă cum se pun hainele în mașina de spălat, cum cad monedele în aparat etc. Treptat, începeau să își audă gândurile și începeau să înțeleagă mai mult despre comportamentul lor față de ceilalți emigranți etc.

Erau prezentate trei perspective complet diferite despre viața de emigrant în Anglia. Eu jucam un babysitter român, eram foarte entuziasmată că am ajuns în Anglia. Nu prea înțelegeam presiune a venită din exterior și toate regulile. Era un tip de comportament care deranja foarte mult pe german, care începea să exercite un fel de moralitate activă, făcând diverse lucruri ca să mă învețe minte, cumva. Ei auzeau toate chestiile acestea prin căști, noi nu vorbeam, nu comunicam între noi.

Spectacolul l-am prezentat ca examen final în cadrul Surge Festival din Londra, în 2009. Apoi l-am prezentat, în 2010, la UK Young Artists, un festival pentru tineri cu idei originale. După aceea am fost selectați să reprezentăm, anul acesta, Anglia la Bienala Tinerilor Artiști din Maroc.

Am făcut mai multe proiecte în care am încercat să folosim cât mai mult sunetul și apropierea publicului de spectacol prin purtarea căștilor.

Într-unul din proiecte, pe care l-am realizat în cadrul rezidenței mele la Attic Arts la Institutul Cultural Român din Londra, am vrut să cercetăm comunitatea care trăiește în jurul parcului olimpic din Londra. Aceasta pentru că el este foarte bine reprezentat în media ca un eveniment care va ridica standardele și situația economică a zonei (n.r. Hackney Wick). De fapt, totul e părăginit acolo, iar comunitățile nu comunică, sunt ca două enclave. Am vrut să vedem cum funcționează o comunitate, apropo de deschidere socială, atunci când cineva străin îi cere ajutorul.

Publicul stă într-un minibus și urmărește anumite personaje pe care le vede pe stradă. Geamul funcționează cumva ca un ecran, iar în căști se aude tot ce se întâmplă în afară. E ca o experiență voyeuristică, aflai tot ce se întâmplă în spatele unor uși închise și a unei prezentări media foarte strălucitoare. Apoi, minibusul se depărta și lăsa în urmă tot zgomotul.

Crezi că astfel de proiecte ar avea succes și în România?

I.P: Eu cred că da. Pentru că publicul este foarte doritor de experiențe, pentru că oamenii au început să se obișnuiască și cu alte experiențe culturale, prin tot ce înseamnă film, cinematografie, Internet, realitate virtuală. Aș face și la noi un astfel de proiect, doar că trebuie să existe interes din partea producătorilor. Am făcut un proiect asemănător, Trensformers, care se întâmpla în trenuri. Existau intervenții artistice în care încercam să vedem și să documentăm cum se percep românii din partea de nord a țării între ei, cu cei din partea de sud, ne-am axat pe accente, gastronomie. Pentru că în tren stai și nu faci nimic vroiam să-i adunăm pe toți, să facă lucruri creative împreună. Am făcut și un videoclip. Proiectul a fost complet independent și nefinanțat. ICR-ul a fost destul de deschis față de ideile pe care le-a avut, sponsorii sunt greu de găsit.

Am mai făcut în Ungaria un proiect susținut tot de ICR, în care transmiteam live filmări pentru un public prezent într-un teatru și care vedea ce se întâmplă afară, la 10 metri de teatru, dintr-o perspectivă subiectivă a unor personaje. Era vorba tot de comunități din țări diferite, asta pentru că era prezentat la Pécs, capitală culturală europeană în 2010, asaltată atunci de turiști.

Vroiam să prezentăm ciocnirea a trei comunități doar din punct de vedere al lucrurilor pe care le lasă în urmă. Care este povestea obiectelor pe care tu le vezi aruncate pe jos? Ei au fost destul de deschiși față de combinarea teatrului cu tehnologiile noi.

Și „Zero decibeli" am vrut să-l fac tot cu căști, dar mi s-a zis că nu este posibil din punct de vedere logistic. Legătura dintre teatru și film și cum se pot împrumuta limbajele între ele mă interesează foarte mult.

Faci parte din grupul tangaProject. Știu că grupul își propune și explorarea de noi mijloace de expresie teatrală. Cât de mult se poate inova?

I.P: Poți inova foarte mult. Sunt multe tehnologii care nu sunt îndeajuns exploatate. Tot ceea ce folosim în viața de zi cu zi poate fi folosit în teatru, de la televizor la aparate electrocasnice. Teatrul clasic în care spectatorul e distanțat de piesă nu mă interesează. Cred că generația noastră trebuie să aducă ceva inovator din punct de vedere al experienței spectatorului, care e mai mult decât un simplu observator.

De ce crezi că mulți regizori tineri se orientează spre teatrul contemporan?

I.P: Pentru că noi percepem cultura ca pe un mijloc de comunicare cu oameni care au aceleași experiențe cu noi și care nu mai sunt departe de tot ce înseamnă tehnologie, informație, subiecte actuale. Cred că teatrul contemporan cuprinde mult mai multe domenii decât doar expresia actorului pe scenă.

Cred că este foarte plăcut să găsești oameni care merg cu tine spre un teritoriu neexplorat și să încerci lucruri care să provoace și spectatorii.

Ai vrea să colaborezi pe viitor cu un regizor anume?

I.P: Aș vrea să lucrez cu oameni care fac film, în special cei care fac sunet. Mă mai interesează să lucrez în spații reale. Ce mă interesează pe mine foarte mult, și vreau să aplic la un doctorat în Londra legat de asta, este supravegherea prin sunet și relația care se leagă între supraveghetor, care este un om care ascultă niște persoane și aude niște conversații intime, și spațiul mental pe care și-l creează el când aude tot ce aude, fețele pe care și le imaginează etc. Mi se pare o zonă foarte interesantă față de trecutul nostru comunist, Securitatea.

(P) Jucarii:
Vehicule electrice, Biciclete si Triciclete, Masinute cu pedale
Casute copii, Spatii de joaca, Leagane, Topogane si Balansoare

Vizualizari: vezi articolele editiei din Romania Libera comenteaza acest articol
Articolul nu exista
Merita citit?
[DA][NU]
Nu exista comentarii ! Comenteaza chiar tu acest articol !
Adauga comentariu nou
Stiri:   Economice | Politice | Externe | Sport | Societate | Editoriale | Cultura&Media | Sci&Tech | Monden | Locale | Republica Moldova
Inside Communication