Antena3.ro Antena3
Prima pagina Arhiva Inscriere presa Contact
  Sambata, 20 iulie 2019, 14:27 ennlfrdeites
Presa de la a - z | Nationala | Locala | Regionala | Diaspora | Internationala | Comunicate | Evenimente | Forum | Link-uri utile | Abonare newsletter | Bilete de avion |
 
Tezaurul ascuns în casa lui Parizescu
Luni, 05 iulie 2010 Sursa: Qmagazine Autor: Eveline Păuna
Recomanda:

Sursa foto: Qmagazine

Monden

Sci&Tech
Poartă Parisul în nume. Și în istoria familiei! Este un aristocrat desprins din tărâm de legendă, care coboară printre blocurile gri ale Bucureștiului să ne povestească despre comoara pierdută a familiei, despre cum a convins Muzeul Luvru să îi dea secretul substanțelor de restaurare a lucrărilor, despre prietenia cu George Călinescu, despre „doamna Zisu", ultimul model al pictorului Pallady...

Apoi discuția alunecă spre alte și alte subiecte, în timp ce pe pereții apartamentului său atârnă „grigorești, luchieni, amani", alături de câteva lucrări semnate de Pallady, Ghiață, Petrașcu, Tonitza, Șirato, Vânătoru, Ciucurencu, Bălțatu... Nu-i place să i se spună nici „maestre", nici „generale". Rămâne... Domnul Vasile Parizescu, în exclusivitate pentru Q Magazine!



„Familia mea se înrudește și cu nobilii francezi, și cu pictorul Theodor Aman"



Q: De la tatăl dvs. ați moștenit spiritul de colecționar. Dar, aș vrea să vă întreb... știu bine că din „ramura tatălui", o veche familie franceză, s-a desprins și mama pictorului Theodor Aman?

V.P.: Da... tatăl meu a fost colecționar, bibliofil...



Q: Colonelul Iancu Theodor Parisescu - cu „s"...

V.P.: Da, cu „s", PariSescu, ca și bunicul meu. Acesta-i numele meu oficial. Dar și în școală, și în liceu, și mai târziu, prin toate cărțile am apărut cu „z" - Parizescu. În dicționare însă apare „Parisescu" și în paranteză „Parizescu". Ca să se știe că e una și aceeași persoană. Inclusiv în enciclopediile de la Cambridge, de la Brooklyn, de la Atena, Tokyo sau Viena... Tata, fiind un pasionat bibliofil, a strâns foarte multe cărți, de tânăr. Familia tatălui meu și cea a mamei au fost foarte bogate... Apoi, tata fiind militar și aflându-se într-o misiune mai îndelungată în străinătate a avut posibilitatea să adune peste 26.000 de volume. Multe din Paris, Roma, Londra...



Q: De altfel, colecția familiei dvs. era cea mai importantă din țară.

V.P.: Cea mai importantă colecție bibliofilă din țară, da. Peste 26.000 de volume și documente sub secolul al XVII-lea! Inclusiv papirusuri, fie pe hârtii speciale, fie din acelea pe piele, lucrate de mână... Familia tatălui meu se trage dintr-o familie foarte veche franceză - „Paris", al cărei ultim descendent mai trăiește încă la Castelul Amboise, pe Loara. Și i-am scris că există un Paris aici, în România care se trage din vechea familie Paris. El a vrut să mă vadă, să merg acolo... E mai în vârstă decât mine... Și după ce moare el, castelul trece în proprietatea statului francez. Este unul dintre cele mai frumoase castele, unul dintre cele mai vechi. Din familia Paris au fost chiar câteva capete de regi francezi. În secolele VI și VII ale erei noastre, care a dat naștere Merovingienilor. Și ei au înființat l'Île de la Cité, adică Insula Parisului. Unde se găsește Catedrala Notre-Dame... Încet-încet s-a întins Parisul. Ei au plecat. Familia mea, cum erau certurile familiale nobiliare în Franța la acea vreme (presupunem că au fost niște certuri fie de ordin religios, fie de apartenență materială sau mai știu eu ce...), a trebuit să fugă. Și a fugit la Genova. Unde a stat cam două secole. Apoi, peste timp, s-a retras în insula San Giorgio. În fața orașului Giurgiu. Insula acum nu mai există... A fost dărâmată demult. Giurgiu își trage numele de la acel San Giorgio. Familia aceasta avea niște principii. Fetele și băieții se căsătoreau numai cu oameni autohtoni, foarte bogați în pământuri. Și în felul acesta s-a căsătorit și o Paris cu Sârdaru Aman, și l-au avut pe Theodor Aman. Ca o istorie, așa scurtă, familia mea ajunge să se înrudească și cu nobilii francezi, și cu faimosul nostru pictor care a înființat Academia de Arte Frumoase în România. Apoi, în 1870, bunicul meu era „Parisescu". Deci a adăugat sufixul„-escu" numelui, așa cum era prevăzut decretul semnat de Regele Carol I...



Q: Spuneți-mi de mama...

V.P.: Mama mea a murit foarte devreme. La câțiva ani după ce am venit eu pe lume. Și familia ei are o istorie tumultuoasă. Erau din Corsica și, la un moment dat, un strămoș din partea mamei ajunsese administratorul și secretarul lui Ali Pașa Tebelinul. Acest bărbat din familia mea, Alexandru François Bertini, a ajuns până la Napoleon, să vorbească în numele lui Ali Pașa - trimis de acesta - despre necesitatea de a-l ajuta să-și capete independența. De la acest strămoș se trage ramura dinspre mama. Mama, foarte frumoasă! Din păcate, a fost bolnavă de TBC. S-a căsătorit în 1921 cu tatăl meu, sublocotenent de artilerie pe atunci și în cinci ani de zile au avut patru băieți. Singurul care a supraviețuit am fost eu...



Q: Știu că este o poveste cu totul specială, cea legată de numele pe care îl purtați. Pentru a alunga o eventuală nenorocire, părinții v-au aruncat peste pragul Bisericii Sfântul Spiridon. V-a găsit „Moș Vasile".

V.P.: Mi-au dat numele paracliserului bisericii. Au crezut că mor...



Q: Vă numiți Vasile Stelian Dumitru Spiridon Parizescu. Un nume cu multă rezonanță! Și faptele au fost pe măsură. Știu, de pildă, că în 1937 ați descoperit „camera" secretă a tatălui în care era o colecție de timbre. Aveați 12 ani.

V.P.: Dar... nu era o „cameră secretă". Erau sertarele cu albumele...



„Tata a pierdut totul"



Q: Știu că ați descoperit timbrele, le-ați dus la școală și ele s-au rătăcit. Peste ani ați aflat că cineva din Brăila vânduse la Geneva, pentru un milion de dolari, un timbru despre care știați că fusese al tatălui dvs.

V.P.: Da. Despre timbre știam că există, că îl vedeam pe tata cu lupa, cu pensete uitându-se la ele. Dar nu îmi dădea voie nici mie și nici fraților mei să intrăm în biroul lui. Și fiind plecat cu regimentul în raionul de concentrare... eu am umblat în sertarele lui. Am văzut cât de frumoase erau timbrele și m-am dus la școală și le-am arătat. Le-am lipit pe frunte, pe bănci... Erau frumoase, frumos colorate... Băieții au luat albume și eu nici nu m-am sinchisit. Ca să aflu că un brăilean, anii trecuți, a avut un Saint Mauritius pe care l-a vândut cu un milion de dolari. Tatăl lui, sau unchiul, fusese coleg cu mine de școală. Ei! Era imposibil să nu se știe în Brăila, de un secol, că există acolo un Saint Mauritius în afară de cel al tatălui meu. Pentru că acel exemplar nu-l aveau decât Carol, Malaxa, Max Auschnitt și tata.



Q: Ce a zis tatăl când s-a întors? Știu că la zece ani de la momentul acela a revenit.

V.P.: Am crezut că mă va lua și mă va arunca prin zid în curte. Ochii ăia albaștri pe care îi avea parcă mă tăiau, atât de pătrunzători erau.... Eu eram copil și îmi ziceam „acum mă strivește de zid", pentru ca să văd cum dintr-odată își schimbă figura și mă îmbrățișează. Și-a dat seama că scăpase din încercuirea de la Stalingrad. Regimentul scăpase din stepa calmucă, din altă încercuire. Reușise să scape regimentul. Nu l-a predat rușilor după armistițiu și a reușit să îl salveze fără să fie trimiși în Siberia... S-a gândit că dacă a scăpat el și a scăpat și atâția oameni, de ce să își pedepsească fiul... Și oricum nu se gândea el atunci că un Saint Mauritius va ajunge un milion de dolari.



Q: Puteți estima câte exemplare valoroase s-au pierdut atunci și la cât s-ar ridica astăzi prețul colecției pierdute?

V.P.: Nu aș putea să spun. În orice caz, acel timbru era foarte rar. Colecția era la o valoare mare și atunci, dar tata fiind militar, având pământuri... era destul de bogat ca să nu-și facă o problemă din pierderea lor.



Q: O altă lovitură pe care a primit-o tatăl dvs., de data aceasta poate mai puternică, s-a întâmplat zece ani mai târziu, când a pierdut cărțile. Atunci venise ordinul ca toate cărțile ai căror autori nu se potriveau cu principiile regimului bolșevic să fie distruse. S-a abătut nenorocirea și asupra părintelui dvs. Cel care venise să „inspecteze" biblioteca nu a avut răbdare să cerceteze toate cărțile și atunci a spus „dați-le foc". Tatăl a privit întreaga scenă, de când „călăul" a scos chibritul și până când focul a mistuit cele peste 26.000 de cărți. ..

V.P.: Întâmplarea cu timbrele o făcusem eu în '37. Acum era 1947. Între timp, în '44 pierdusem și toate bijuteriile familiei. Câteva kilograme de aur, furate de un soldat care trebuia să ne păzească casa... În '47 au spus „cum o să scoatem din atâtea mii de volume cărțile ai căror autori sunt ingrați sistemului? Tata, în afară de cele 26.000 de cărți vechi, era abonat anual la edituri. Cugetarea, Delafrase, Cartea Românească, I. G. Hertz... și toate aparițiile îi erau trimise în două exemplare. Și în felul acesta am citit și eu absolut tot!...



Q: La 13 ani ați epuizat biblioteca! Știu ca ascundeați cărțile în coperțile manualelor școlare și trișați în fața părinților care credeau că învățați pentru școală...

V. P.: Nu o epuizasem, că nu se putea, dar la 13 ani citisem Dostoievski. Nu învățam. Citeam toată ziua până mă durea capul!



Q: Ce ați simțit în privirile tatălui când a pierdut tot?

V. P. : Eu nu eram acolo dar știu că s-a așezat pe o bancă din grădină și a privit focul până s-a transformat în scrum și ultima carte... A fost o lovitură foarte grea.



Q: Care era urmată, un an mai târziu, de o alta. În 1948 a fost obligat să predea și toată colecția de arme. Chiar dvs. le-ați predat....

V.P.: Da, eu venisem la Brăila și atunci le-am predat pe toate. Arme albe și de foc.



Q: Pe toate, în afară de trei.

V.P.: În afară de trei, da. Trei piese, trei pistoale. În noaptea aceea le-am îngropat cu tata în curtea casei. Tata m-a întrebat dacă pot să țin un secret...



Q: Pentru că prin gestul acesta riscați închisoarea, chiar viața... Știu că nu le-ați dezgropat niciodată...

V.P.: Nu. Acum curtea casei noastre este în spatele unor blocuri nou construite... S-a demolat strada de atunci... M-am oprit de fiecare dată de câte ori am fost la Brăila. Aș ști locul unde sunt... Atunci le-am împachetat noi bine, în cânepă unsă cu unsoare specială. Erau niște pistoale foarte frumoase, adevărate bijuterii...



Q: Și nu vă gândiți să le recuperați? Să le dezgropați?

V.P.: Nu... n-am să fac asta...



Q: Cam câte piese avea colecția?

V.P.: Erau foarte multe! Vă dați seama că am predat la poliție trei căruțe cu săbii, cu arme...



Q: Și nu ați primit la mână niciun act!

V.P.: Nici nu mă sinchiseam. Nici nu îmi dădeam seama. Eu cred că nici copiii mei nu și-ar da seama prea mult dacă cineva mi-ar lua colecția! M-am dus, le-am predat, n-am cerut niciun act, nimic. Erau săbii cu gărzi semnate de autor, filigranate pe lamă, cu briliante, cu rubine...



Q: Cum a rezistat tatăl dvs. după ce a pierdut și colecția de timbre, și cărțile, și armele?

V.P.: Nu știu cum a rezistat dar am găsit acum o hârtie, îndoită, pe care el scrisese „am avut o viață foarte grea". Am rămas uimit, pentru că nu a fost un om sărac. A fost comandant de regiment, a fost decorat, dar a și fost închis, i s-a luat tot, a rămas sărac, a lucrat ca muncitor în fabrică...



Q: Și atunci când a pierdut tot v-a spus: „Băiete, nu mai am bani să te trimit la Belle Arte". Așa ați ajuns la Școala Militară...

V.P.: Da, noroc cu băieții, colegii mei, care au zis „măi, Pari, tu ești militar!?... Nu te uiți la tine? Ești subțirel, mititel, pictezi, scrii poezii...



Q: Și așa v-ați dus și la Litere și Filozofie...

V.P.: Da. Nu se dădea examen de admitere și m-am înscris cu dreptul de a veni la examene. Nu se făcea prezența când erau seminariile. Eu am terminat școala militară cu cea mai bună lucrare și astfel am putut să aleg Bucureștiul și să fac și facultatea.



Q: Îmi imaginez că atitudinea aceasta a dvs. vă făcea cu totul special. Aceasta a fost și perioada în care v-ați cunoscut soția?

V.P.: Soția nu... am cunoscut-o mai târziu. Eu am avut multe prietene... multe prietene... întâi de toate, gândiți-vă că Brăila era... știți cântecul „la tanti Elvira... (fredonează)... ușor se câștiga lira"... erau foarte multe case de raport. Acolo am învățat dragostea, întâi copil fiind, apoi ca elev de liceu.



Q: Cu toate acestea Victoria Parizescu, soția dvs., apare pe dedicația volumului „Viața ca o pasiune"... Doar ea!

V.P.: Da, Victoria Parizescu a fost femeia mea.



Q: „cea mai desăvârșită soție, cea mai iubită mamă, bunică și străbunică, cea mai bună gospodină, cea mai sinceră prietenă și muză, cea mai deplină amantă"... Mătușii dvs. îi spuneați „măicuța"?

V.P.: Mamaca. Măicuța a fost cea de-a doua soție a tatălui meu. Tatăl meu s-a recăsătorit în 1931. Tata avea o mulțime de partide pentru că era un bărbat foarte bine. Transmitea masculinitate. A avut multe partide după ce a murit mama Catina. Multe posibilități de a se căsători cu fete foarte bogate din București - fata lui Mociorniță și tot felul de alte nume importante. Dar femeia cu care s-a căsătorit ținea mult la mine și acesta a fost unul dintre motivele pentru care a ales-o.



Întâlnirea cu George Călinescu



Q: Alături de soție ați construit o familie frumoasă. Cu toate acestea, știu că declarați că ați fost omul a trei vieți paralele - militar, om de știință și artist-pictor. Domnule Parizescu, nu cumva au fost patru vieți paralele? N-ați fost și... familist?

V.P.: Trei vieți paralele în sens profesional. Familist are un singur sens, indiferent de celelalte.



Q: Să revenim la momentul facultății, atunci când l-ați cunoscut pe marele George Călinescu. Știu că v-a notat lucrarea de licență cu notă maximă deși erați un student incomod. Chiar acesta a și fost motivul ce v-a adus în casa lui Călinescu...

V.P.: Repartizat în București, am terminat facultatea aici. Reușeam să mă mai duc la cursuri după-amiaza. Programul din vremea aceea în armată era 8.00-14.00. Mâncam repede la 
popotă și plecam la cursuri. Lucrarea... am ales „Filosofia în poezia lui Eminescu". Cum Perpessicius era brăilean și prieten cu familia mea... credeam că el o va corecta. În copilărie mă jucam în curte la Perpessicius, pe strada Cetățuia. Mă jucam în gunoaiele care se aruncau în marginea casei lui, în timp ce tata stătea de vorbă cu el, cu măicuța, cu soția lui... Am crezut că lucrarea mea va cădea în mâinile lui. Dar când colo, mă trezesc că vin de la regiment și proprietăreasa îmi spune că am primit o carte poștală în care scria că „studentul Vasile Parizescu să fie prezent la decanat în ziua de... la ora cutare"... M-am dus îmbrăcat militar, foarte elegant, ca întotdeauna. Aveam pantalonii caffé au lait, vestonul mai închis, destul de lung, centura aurită, nasturii lusturiți, cizme șantiuri cu butoane franțuzești, pinteni de argint... Am intrat la facultate și am ciocnit picioarele.. de au sunat pintenii! (și îmi arată pe covorul vechi din sufragerie cum s-a întâmplat momentul de acum câțiva zeci de ani)... S-a ridicat doamna care era acolo și a zis „domnule sublocotenent, vă rog, cu ce vă putem fi de folos?" Era un respect deosebit pentru armată în 1949... deja era aproape de încheierea Războiului. Am zis „am fost chemat" și îi predau cartea poștală. Spune... „ah, domnule sublocotenent dar nu dumneavoastră, studentul Vasile Parizescu"... „păi, eu sunt studentul". Nu-și imagina că un militar care are cariera formată, primește retribuție, face și Litere și Filozofie. Aveam sabie, cozoroc Montgomery... Întrebându-l pe profesor vine și-mi spune „Domnul profesor Călinescu vă invită la dânsul acasă, în Vlădescu 51". Auzise că „studentul" era un sublocotenent. A doua zi la orele 17.00 eram cu motocicleta acasă la George Călinescu.



Q: De fapt, motocicleta l-a și fascinat...

V.P.: Locuia unde e Strada George Călinescu acum, în Floreasca. Avea o căsuță cu curticică plină de flori, cu dale de piatră. O căsuță mică în spatele curții și o căsuță mică în stânga. De la el încolo începea mahalaua, câmpul. Socrul lui avea vizavi locuri, grajduri. Că era taximetrist de trăsuri. Intru.



Q: Soția lui Călinescu v-a servit cu cafea...

V.P.: Ulterior, da. Am intrat în curte, mi-am adus și motocicleta, doar nu era să o las la poartă în mahala. Să mi-o fure cineva. Acolo știam că e țigănie mare. De asta a și văzut-o el când m-a condus la plecare. Și-am intrat, m-am dus în stânga, am ciocănit și a ieșit doamna. „Sărut mâna, doamnă, sunt sublocotenentul... am fost chemat"... „Da, știu, mi-a spus soțul meu, vă conduc". Și m-a condus în clădirea din fundul curții. Casa aceea e și acum tot așa... Două camere mari, despărțite de un antreu cu arcade. Foarte frumos aranjate, cu tablouri, cu scaune tapisate. În partea dreaptă era biroul lui și biblioteca, restul tablourilor, canapele. Eu m-am așezat pe un fotoliu aproape de o arcadă, ca să pot să văd ușa de intrare. M-a întrebat doamna Călinescu dacă îmi aduce o cafea. Eu nu beam, dar nu puteam să refuz. Mi-a adus cafeaua și mi-a spus că profesorul vine imediat. Aștept cinci minute, aștept zece...



Q: Și erați hotărât să plecați.

V.P.: Da, nu aveam răbdare niciodată. Și aveam o oarecare mândrie... era mai important pentru mine faptul că el întârziase și eu plec, decât lucrarea de licență. Ce era o licență la litere?! Când eu scriam versuri, poezii, proză... Eram președintele ARLUS-ului în unitate. Vă dați seama... cu atâția ofițeri în regiment era un fericit de sublocotenent președintele ARLUS-ului. Că au și vrut să mă bage în consiliul politic al regimentului. Dar am refuzat politicos. Conduceam echipa artistică, țineam conferințe pe la uzine. Nu era nevoie să intru în ECP - Educație, Cultură, Politică și asta m-a costat mult mai târziu când m-au scărmănat de m-au dat afară din Armată, reproșându-mi „n-ai avut încredere în partid". În fine... și până la urmă, când să mă pregătesc să plec, a venit profesorul fluturând în mână hârtia mea, lucrarea. Nici n-a deschis ușa bine și a început să țipe... „cum ai îndrăznit să scrii prostiile astea în lucrarea de licență" ( îi imită vocea și îmi descrie cu precizia unui regizor cum arăta scena). Eu tăceam. Mă pregătisem să mă ridic în picioare, să mă prezint...nici n-am mai apucat. Am rămas țintuit în fotoliu. Dar nici nu mai voiam să mă ridic. Nici nu îmi păsa de licența lui sau de notă. „Domnule profesor, nu vă supărați, în lucrarea mea de licență sunt niște păreri personale. Că sunt prostii pentru dvs., foarte bine. După cum în lucrările dvs. sunt păreri care pot fi prostii pentru mine". „Vaai! Cum? Ce, se poate!?... de unde ai apărut dumneata?!" și i-am spus... „domnule profesor, v-aș ruga să discutăm la obiect". Și a început să mă ia cu Eminescu... „cum ai putut să spui că am influențat eu"... „Păi da...cum?! Foarte simplu. L-ați făcut pe Eminescu narcisist. L-ați făcut onanist. Narcisist. Și plecați de aici și faceți o teorie întreagă asupra filosofiilor lui"... Și am început să îi spun clar... pentru că eram cunoscător al literaturii.



Q: Și l-ați convins?

V.P.: Apoi am spus... onanist. „De ce îl faceți onanist? Dvs. știți că nu există bărbat care să nu fie onanist?! Mai întâi de toate, dvs. ați fost onanist?!" A rămas trăsnit. Atunci i-am spus „să știți că nu există bărbat adevărat care să nu fie și onanist. Acum puteți să ziceți dvs. ce-oți vrea. Asta e realitatea". Și până la urmă am început discuții filosofice, Schopenhauer, Kant, Descartes, Marx, Hegel. A fost o discuție așa... de minge de ping-pong. Când a văzut câtă literatură cunosc eu... cu păreri despre Rebreanu, Panait Istrati... Apropo, îl critic pe Manolescu pentru că nu scrie în „Istoria Literaturii Române" măcar trei rânduri despre el, care e tradus în 35 de limbi străine. Îndrăznește să scrie, în treacăt, că - citez din memorie - „printre cei care au scris despre bandiți și hoți e și
Panait Istrati". E singurul scriitor român tradus în atâtea limbi. Și nu tradus de noi, ci de străini. Să-l văd și eu pe scriitorul Manolescu tradus... M-a înfuriat chestia asta enorm de mult. Am azvârlit Istoria. Ei, și cu Călinescu, din discuție în discuție, la un moment dat am trecut prin religie. Citisem Coranul, Talmudul, Rig-veda, Ramayana, scrierile lui Zarathustra, Confucius, Buddha... aveam cunoștințe multiple, eram și tânăr, nu-mi păsa.



Q: Curajul, avântul tinereții..

V.P. : Nu-mi păsa. Aveam leafă mare de căpitan... deși eram sublocotenent. Cei din unitate, căpitani căsătoriți cu copii, bătrâni... 35-45 ani ziceau „măi puțoiule, ce dracu', tu ești sublocotenent și ai leafa mea care am copil". Așa era. Se plătea după funcții, nu după grad, întrucât eram comandant de baterie în funcție de căpitan. L-am convins pe Călinescu. Mi-a spus „deși nu sunt de acord în totalitate cu lucrarea (de data asta!) pentru cunoștințe vă acord nota maximă".



Q: Apoi, peste câteva zile plecați pentru prima dată împreună...

V.P.: Da, pe urmă am plecat cu el în lume. A fost foarte fericit. „Scrinul negru" l-a terminat prin '60. „Bietul Ioanide" l-a terminat prin '53 și cu banii luați pe „Bietul Ioanide" și-a făcut un etaj la casa din stânga. De fapt, un dormitor... În dreapta era dormitorul lor, în stânga era o cameră frigorifică, unde țineau alimentele. Atâta a făcut din banii ăia și, sigur, a mai cumpărat tablouri. Între timp îl dăduseră afară de la catedră, fiind închis. Da, nimeni nu scrie că a fost dat afară și că a dispărut două luni de zile. Eu știam pentru că m-am întâlnit cu el până în 1965 când a murit. Am fost la Mărțișor cu el, la Tudor Arghezi, care i-a spus „du-te la Coconu Mihai!" (n.r. - Mihail Sadoveanu). După câteva zile am mers tot împreună pe strada căreia acum îi zice Pitar Moș, la o casă mare, frumoasă. Sadoveanu l-a ajutat... Ei, și când am plecat prima dată de la Călinescu, conducându-mă, a văzut motocicleta. Și m-a întrebat „domnule sublocotenent, aș avea o rugăminte... ați putea câteodată, când am nevoie la câte un drum mai lung, să mă duceți cu motocicleta?" Am acceptat pe loc. Pe vremea aia o motocicletă era rară... erau numai trăsurile. În timp ce eu cu motocicleta traversam Bucureștiul de la un capăt la altul într-un minut. Mergeam foarte repede. Nu avea curajul nimeni să se urce cu mine. Mă mir că el a rezistat cu mine. Mă mir! A vrut să-l duc la talcioc. Dar prima dată am mers la cea dintâi consignație care se înființase. La Romarta Mare. Acolo era director Krikor Zambaccian. Ne-a invitat la el acasă, unde e muzeul... Am stat de vorbă o mulțime! În consignația lui era ca în Rai, ca în peștera lui Ali Baba. Ce de grigorești, ce de luchieni, ce de covoare, ce de bijuterii, ce de... Pentru că era 1949. Atunci, ca să trăiască, oamenii își vindeau obiecte de colecție. Un Grigorescu era 800-1000 de lei, un Luchian la fel... Eu la vremea aia nu colecționam. Știam că tata a colecționat, văzusem ce a simțit când a pierdut tot... dar apreciam colecția profesorului.



Q: Călinescu v-a inițiat într-un fel..

VP: Nu... nu m-a inițiat, dar mi-a spus așa „domnule sublocotenent, un om care nu e înconjurat de frumos, nu are o viață". A vrut atunci să ia un Grigorescu dar era prea scump... 1500 parcă. A cumpărat un Petrașcu care i-a plăcut enorm. Era o natură statică. Zambaccian i-a mai lăsat la preț și atunci a cumpărat tabloul și un covor vechi. Călinescu a luat tabloul în brațe, eu am pus covorul în față, pe rezervorul de benzină, și a zis „mergem acasă acum. Să le aranjez"... Era fericit!

(P) Jucarii:
Vehicule electrice, Biciclete si Triciclete, Masinute cu pedale
Casute copii, Spatii de joaca, Leagane, Topogane si Balansoare

Vizualizari: vezi articolele editiei din Qmagazine comenteaza acest articol
Articolul nu exista
Merita citit?
[DA][NU]
Stiri:   Economice | Politice | Externe | Sport | Societate | Editoriale | Cultura&Media | Sci&Tech | Monden | Locale | Republica Moldova
Inside Communication