Protecția datelor cu caracter personal. Site-ul ziare.ro utilizează cookie-uri. Navigând în continuare, vă exprimați acordul pentru utilizarea cookie-urilor. Click pentru a afla mai multe. [ Accept ]

Când a început filmul românesc Loverboy (2011), secvenţa de pregeneric, credeam că sunt în continuare la filmul Fiul sau În curând e primăvară, din selecţia Săptămânii Filmelor Ruseşti, unde, la fel, un biciclist, o motoretă sau o maşină singură rulează pe o şosea de centură, într-un peisaj dezolant, de margine de lume. O margine de lume avem şi în filmul lui Cătălin Mitulescu, însă Loverboy e mai bun decât filmele din selecţia rusă. Fiindcă regizorul ştie să creeze atmosferă.
Mă bucur că Mitulescu confirmă şi cu acest film vocaţia sa de cineast, regizor, scenarist şi producător. Dar şi de descoperitor de talente. El este producătorul filmului Eu când vreau să fluiuer, fluier, ai cărui protagonişti, tinerii actori George Piştereanu şi Anda Condeescu, sunt staruri şi în Loverboy, în rolurile Luca şi Veli. Luca este un personaj care vine din lumea lui G.M. Zamfirescu, e un fel de Vulpaşin din Domnişoara Nastasia. Sigur, dacă ar scrie azi, dramaturgul interbelic ar face din Vulpaşin un Loverboy. În piesa lui există şi un Luca, îndrăgostit până la moarte de Nastasia.
Dar poate că paralela mai potrivită ar trebui făcută cu alt film produs de Mitulescu, Ryna. Şi acolo există un tată care îşi torturează fiica, precum aici tatăl lui Veli, jucat de Remus Mărgineanu. Dar aici el e oier, un fel de Gigi Fecali, pe când acolo era benzinar. În schimb, în Loverboy Luca are un atelier de reparat maşini, are şi un mic bufet, dar şi hogeacul său pentru adus pipiţe. E tânăr, e frumos, are 20 de ani, e un George Clooney de Hârşova, care ştie să păcălească nu numai fetele, dar şi pe poliţiştii care urmăresc anumite cazuri de fete seduse şi abandonate sau chiar ucise. Deşi pare ca un robot sexy, i se atribuie şi calităţi filiale, cum ar fi grija faţă de tatăl său, bătrân şi bolnav (excelentă compoziţia lui Ion Besoiu).
Evident, sugestiile la posibile modele sunt vagi. E mai sigur că Mitulescu a vrut să facă un fel de Terente modern, care devine peşte, care îşi dresează iubita în aşa fel încât, dacă îl iubeşte pe el, trebuie să-i iubească şi pe prietenii lui. Cuplul este, evident, rudimentar. Singura lor cugerare emisă în pat, după o partidă de sex, îi fac ridicoli: el zice adânc că în fiecare lucru bun e şi unul rău şi în fiecare lucru rău e şi unul bun, iar ea cugetă că se simte prost când face un lucru rău, şi bine, când face un lucru bun. OK, aşa e. Dar când începe să se prostitueze, ce crede, face un lucru bun sau rău, mai ales că tatăl şi familia ei sunt gospodari de soi, la ei nu s-a gândit?! Există şi o scenă când tatăl ei vine s-o ia acasă cu forţa, dar ea se smulge din încleştarea lui şi se duce sub aripa lui Luca. Din păcate, el are o figură de manelist, ca şi prietenii lui din reţeaua de prostituţie. Şi toţi, cu vedeta în frunte, nu au dicţie. Fiindcă nu au şcoală. Şi fiindcă există prejudecata că meseria de peşte şi mai ales de gigolo se practică numai într-o lume suburbană, de lumpenproletari, de băieţi puşi pe chefuri şi făcut bani.
Modelul mare însă ar fi fost American Gigolo (1980), al lui Paul Schrader, cu Richard Gere în rolul principal. Unde se opreşte Mitulescu? Doar la mediul promiscuu din mahalaua aflată în zona limitrofă dintre Dunăre şi Mare, natura fiind singura care mai estompează amoralitatea personajelor şi urmele de Terminus Paradis, ca în fundătura lui Pintilie. El nu îndrăzneşte mai mult. Istoria filmului românesc este o oglindă a modestiei cineastului român. Care abordează doar flancurile. Niciodată nu a atacat frontal vârfurile, puterea. Au încercat s-o facă un Daneliuc, Piţa sau Pintilie, dar prea puţin. Noi nu aveam ceva gen Afacerea Watergate, deşi cazul Iliescu-minerii ar fi putut fi o pistă, nici filme despre corupţia sau mafia românească. A încercat cuplul Săraru-Marinescu cu Magnatul şi Ticăloşii, dar realizarea estetică a lăsat de dorit. În filmul italian, francez sau american tocmai aceste teme frontale fac gloria cineaştilor.
Filmul lui Mitulescu, din păcate, se termină acolo unde trebuia să înceapă. Dar poate într-o continuare. Fiindcă Terente al lui se opreşte la mediul suburban, doar ultima scenă este un pas mic într-o direcţie superioară, când îl vedem pe Luca în holul unui model, unde trage cu urechea la o uşă. Evident, să se asigure dacă Veli, devenită prostituata sa, îşi face datoria. Normal ar fi fost să vedem un peşte devenit Gigolo, adică să-l vedem pe Luca în mediile suspuse. Constanţa, litoralul în general sunt pline de clanuri mafiote. Gigolo românesc trebuia să ajungă mai sus, până la vârfurile puterii. Presa a făcut dezvăluiri senzaţionale despre astfel de cazuri.
Ar fi fost de-a dreptul interesant dacă urmărea cariera unui astfel de personaj, care, prin uităturile de Vulpaşin, e musai să aibă ambiţii mult mai mari decât să strângă bani de pe urma unor târfe de mahala! Într-o discuţie pe malul mării cu un grup de puicuţe de bani gata, Luca emite că sunt şi oameni care mor de foame. O astfel de conştiinţă îl putea plasa într-un fel de Gigolo justiţiar!
O pistă ar fi fost parvenirea politică, să-l fi văzut într-o combinaţie de tipul Nuţi din Pleşcoi, regizorul să reveleze astfel o reţea ascunsă, prostituţia politică. Vă mai aduceţi aminte de filmul lui Jack Clayton, Drum spre înalta societate (1959), cu Laurence Harvey protagonist?! Şi aici, ca şi în American Gigolo, există o momeală politică. De ce nu am avea şi noi un film ţintă, să-l numim „Drum spre înalta corupţie”?
Atmosfera creată în Loverboy ne îndreptăţeşte să credem că Mitulescu are resurse să creeze un arc peste lumi, să ridice groapa la nivelul cel mai înalt, unde se află de fapt ea acum, în realitate. Pentru asta, îi trebuie un romancier. Cineaştii noştri trebuie să îndrăznească mai mult. Am spus nu o dată că nu vor ajunge prea departe cu minimalismul, în decor şi în gândire. Societatea românească, prin scandalurile la vârf, gen Moni, Eba sau Oana, este un teren extraordinar de generos pentru cineaşti. Ai sentimentul, văzând producţia Noului Val, că tinerii cineaşti nu văd, nu aud, trăiesc în afara realităţilor din ţară. Cu filme ca Frumoasă e viaţa, tovarăşi, nu vom avea niciodată şansa să cucerim piaţa internaţională şi să fim cu adevărat competitivi. Se amuză Croazeta, e un subiect de conjunctură, dar marile bube ale societăţii încă nu au fost atacate. Şi ce formidabil mijloc este cinematograful pentru a le stigmatiza, pentru a le însemna cu fierul înroşit al artei!