Protecția datelor cu caracter personal. Site-ul ziare.ro utilizează cookie-uri. Navigând în continuare, vă exprimați acordul pentru utilizarea cookie-urilor. Click pentru a afla mai multe. [ Accept ]

Publicaţia Kommersant a obţinut documentul privind noua „concepţie de politică externă a Federaţiei Ruse“, elaborată de Ministerul de Externe la ordinul preşedintelui Vladimir Putin. Prioritatea politicii externe în doctrina Putin este spaţiul postsovietic, înaintea Europei şi a SUA.

Din document rezultă că Rusia se vede ca un pivot de stabilitate într-o lume „turbulentă” sau „imprevizibilă fără încetare” şi sunt citaţi cinci factori de turbulenţă. Criza globală este un catalizator puternic de schimbări profunde în peisajul geopolitic, apoi ingerinţa occidentală în afacerile interne ale statelor, care este responsabilă de numeroase probleme în lume, dând exemplu „primăverile arabe”, unde autorii conceptului văd o „tendinţă de a impune altă scară de valori”. Se subînţelege – impunerea democraţiei.

Nu mai puţin acuzator, al treilea factor priveşte manipularea ONU şi instrumentalizarea Consiliului de Securitate pentru impunerea sancţiunilor sau acţiunilor militare pentru a se răsturna guverne. Aluzie clară la interminabilele dezbateri în jurul sancţiunilor contra Iranului şi a intervenţiei militare în Libia, care a displăcut Moscovei. Conceptul face referire şi la „accentuarea ameninţărilor transnaţionale” – fără îndoială terorismul.

Ultimul factor, tendinţa de „re-ideologizare a relaţiilor internaţionale”, care contrazice radical precedenta concepţie rusă datând din 2008, care releva o „depăşire a consecinţelor Războiului Rece şi sfârşitul confruntării ideologice“.

Trei obiective principale ale politicii externe ruse răspund factorilor de turbulenţă. Este vorba de „salvarea economiei mondiale“ – Rusia prezidează G20 până în decembrie 2013 – prin intermediul unei politici de diversificare a devizelor de rezervă adoptate de băncile centrale. Urmează „lupta contra ingerinţelor externe în afacerile interne“, „respectând drepturile omului” dar şi ţinând cont de culturile şi tradiţiile istorice ale fiecărui stat. Şi în fine, conservarea rolului central al ONU în arhitectura internaţională. „ONU nu trebuie instrumentalizat pentru justificarea intervenţiilor militare“.

„Misiune istorică“

Documentul evidenţiază imposibilitatea creării de oaze de calm şi securitate „în condiţii de turbulenţă şi interdependenţă crescândă a statelor“, dar plasează Rusia deasupra acestor conflicte. „Rusia a dezvoltat de-a lungul secolelor un rol de echilibrare în afacerile internaţionale şi în dezvoltarea civilizaţiei mondiale“. Aşadar, pe baza acestei înalte misiuni îşi va construi Rusia politica sa externă.

Aripa liberală a „intelighenţiei“ ruse are sentimentul că ţara a trecut total de partea revoluţiilor arabe susţinând până la capăt dictatorii contestaţi. Deplângând „revenirea ideologiei“, Moscova este aproape sistematic contra Occidentului în toate dosarele internaţionale „fierbinţi“. Dacă după 2008 Moscova a declarat că îşi baza politica externă în principal pe interesele sale economice, această axă nu mai este menţionată. Nu se observă totuşi ce interese economice caută Moscova să salveze susţinând Siria. Damascul nu mai dispune de mijloace pentru a plăti armele ruseşti şi amploarea distrugerilor provocate de războiul civil nu îi va permite să se ridice multă vreme.

În schimb, scopul principiului „neingerinţei“ devine lizibil. Preşedintele Putin nu încetează să acuze opoziţia şi toate vocile critice din Rusia că sunt „agenţi ai străinătăţii“, trăsătură a puterilor autoritare de a nega sistematic existenţa unei opoziţii şi deci de a califica orice turbulenţe interne ca fiind datorate ingerinţei externe. De unde şi solidaritatea dintre Moscova şi Damasc, în afara intereselor geopolitice ale Rusiei în regiune. Dar dogma „neingerinţei“ are limite şi în cazul Moscovei ea corespunde „zonei sale de influenţă“ prioritară, spaţiul post-sovietic. Se poate spune că Georgia şi Ucraina au aflat câte ceva...

Înapoi, cu mândrie

Potrivit unei analize apărută în Foreign Affaires, o mare parte a politicii externe a Rusiei lui Putin se bazează pe un consens cristalizat în anii 1990 şi care se bazează pe trei imperative strategice – Rusia să rămână o superputere strategică, o mare putere în toată activitatea internaţională şi o putere hegemonică politică, militară şi economică – a regiunii sale. Consensul reprezintă o linie trasată dincolo de care Rusia nu poate da înapoi fără să-şi piardă sentimentul mândriei. Oricum, s-a dovedit a fi extraordinar de rezistent, supravieţuind tulburărilor post-revoluţionare şi schimbării regimului politic a lui Boris Elţin cu cel al lui Vladimir Putin. După alegerea sa ca preşedinte în 2000, Putin a adăugat acestui program un obiectiv prioritar – preluarea activelor economice, politice şi geostrategice pierdute de statul sovietic în 1991. Deşi nu l-a enunţat niciodată formal. Putin a urmărit acest obiectiv cu o astfel de determinare, coerenţă şi consistenţă încât merită să fie numit doctrina Putin.

Publicaţia Kommersant a obţinut documentul privind noua „concepţie de politică externă a Federaţiei Ruse“, elaborată de Ministerul de Externe la ordinul preşedintelui Vladimir Putin. Prioritatea politicii externe în doctrina Putin este spaţiul postsovietic, înaintea Europei şi a SUA.

În plan intern, doctrina a ghidat regimul să recupereze vârfurile dominante ale economiei ca petrolul şi gazul natural şi să-şi reafirme controlul asupra politicii naţionale, sistemului judiciar şi asupra reţelelor naţionale tv, de unde o majoritate zdrobitoare de ruşi obţineau ştirile. În materie de politică externă şi de securitate, doctrina s-a ridicat la o reinterpretare a triadei geostrategice a Rusiei. Deşi preşedintele american Barack Obama declara recent că va încerca „resetarea” relaţiilor cu Rusia, cea mai bună opţiune a Washingtonului ar putea fi o pauză strategică. Cele două ţări menţin un dialog şi chiar cooperarea în anumite sectoare alese, un mod foarte redus de interacţiune care reflectă dispariţia crescândă a valorilor şi a obiectivelor ambelor.

Obiectivele consensului

Primul obiectiv al unui consens politic extern rus este menţinerea poziţiei de ţară-superputere nucleară. Concentrarea asupra parităţii Rusiei cu singura superputere nucleară, Statele Unite, explică voinţa Moscovei de a se angaja în negocieri cu Washingtonul privind controlul armamentelor strategice. Urmărirea scopului de către Putin relevă vehemenţa cu care Moscova se opune la tot ce ar putea slăbi această paritate strategică, cum este cazul sistemului antirachetă al
NATO în Europa.

Şi toate asigurările date de SUA şi NATO că sistemul nu este o ameninţare pentru disuasiunea nucleară a Rusiei, sunt respinse cu obstinaţie de Moscova. Dimpotrivă, Putin avertiza în vară că sistemul anti-rachetă ar „bulversa echilibrul strategic” existent şi slăbeşte statutul Rusiei ca superputere nucleară.

Un pilon secundar, dar de importanţă simbolică a poziţiei Rusiei ca superputere nucleară este exportul de tehnologii nucleare. Societatea de stat pentru energie atomică, Rosatom, a vândut tehnologie nucleară şi are contracte pentru vânzarea de reactoare atomice Chinei, Indiei, Turciei, Belorusiei şi Bangladeshului. Iranul a fost un client deosebit de atractiv şi Rusia a ajutat acest stat să cons­truiască centrala atomică de la Bushehr, în pofida protestelor americane. Proiectul Bushehr a relevat nu numai capacitatea tehnologică nucleară a Rusiei, ci şi voinţa Moscovei de a-şi urma politica în faţa rezistenţei Washingtonului.

Refuzul cererilor americane se află în centrul reinterpretării de către Putin a celui de al doilea obiectiv al consensului politicii externe ruse, anume menţinerea statutului de ţară ca mare putere. În context, Moscova a urmărit activ foştii clienţi sovietici din Orientul Mijlociu, din America Latină şi Asia. Iar utilizarea Consiliului de Securitate al ONU pentru slăbirea sau blocarea iniţiativelor SUA nu a încetat să crească din anii 1990.

Crearea „uniunilor“

În ce priveşte a treia componentă a consensului politicii externe – hegemonia regională – a determinat Moscova să lucreze pentru reintegrarea politică, economică, militară şi culturală a vechiului bloc sovietic sub conducere rusă. În discursul din vară rostit la ministerul de Externe, Putin a reafirmat acest angajament şi a reamintit „aprofundarea integrării” fostului teritoriu sovietic, „centrul politicii noastre externe”. Fără prea mult entuziasm din partea ţărilor foste sovietice devenite independente, s-a ajuns la Organizaţia Tratatului de securitate colectivă, o alianţă militară ce include Rusia, Armenia, Belarus, Kazakhstan, Kirghistan şi Tadjikistan şi la Uniunea vamală dintre Belarus , Kazakhstan şi Rusia, care este chemată să evolueze spre o Uniune eurasiană în 2015, proiect susţinut intens de Putin.

Integral pe România Liberă



Comentarii

Adaugă comentariu

Pentru a putea comenta pe ziare.ro trebuie să:

  1. Introduci o adresă validă de email în câmpul de mai jos. Vei primi un mesaj.
  2. Accesezi link-ul din mesajul primit.
  1. Este nevoie să urmezi acești pași o singură dată dacă utilizezi același browser.