Protecția datelor cu caracter personal. Site-ul ziare.ro utilizează cookie-uri. Navigând în continuare, vă exprimați acordul pentru utilizarea cookie-urilor. Click pentru a afla mai multe. [ Accept ]

Așa sînt mereu zilele dinainte: însorite și nepăsătoare. Nimic nu arată că ne confruntăm cu involuția speciei prezidențiale și cu abisul celor cinci ani care vin gata irosiți. Să ni-l amintim, așadar, pe președintele Emil Constantinescu, pe care nu l-am regretat niciodată destul.

În 1996, an bisect, cu o astronomie complicată, plină de asteroizi care hărțuiau orbita Pămîntului, a ajuns la Cotroceni primul și singurul om cinstit. Candidatul Emil Constantinescu s-a născut din testamentul politic al lui Corneliu Coposu, pe fondul unei disperări active împotriva restaurației securisto-comuniste. Mulți intelectuali din falanga Alianței Civice și, apoi, a Convenției Democratice au încercat să-l scoată de pe listă, fiindcă așteptau la coadă nume grele, cu aură mai veche și cu voce mai groasă. Dar Corneliu Coposu a murit și nimeni n-a îndrăznit să-l dezamăgească.

Emil Constantinescu vorbea pițigăiat. Din cauza asta, oamenii începeau să-i pună la îndoială vorbele înainte să apuce să le spună. Să fi avut vocea lui Emanoil Petruț, să-i fi permis timbrul să transforme orice propoziție într-o replică de film, Emil Constantinescu s-ar fi putut face, categoric, mai bine auzit și ascultat, căci dragostea poporului se adapă din aparențe.

Integral pe Catavencii