Protecția datelor cu caracter personal. Site-ul ziare.ro utilizează cookie-uri. Navigând în continuare, vă exprimați acordul pentru utilizarea cookie-urilor. Click pentru a afla mai multe. [ Accept ]

Un mare eveniment pentru sufletul nostru, al romanilor, este expozitia de la Bruce Silverstein Gallery, de pe 24 St., Chelsea, numita Brancusi: Photographs. Dupa cum se stie, Brancusi a fost si fotograf, un excelent fotograf, care a invatat meseria de la americanul Man Ray, cu scopul de a-si fotografia lucrarile. In afara de lucrarile din atelierul lui, Brancusi a mai fotografiat si altceva. Un borcan cu flori, de pilda.
Aceasta imagine a incantat-o pe o vizitatoare tanara atat de mult incat a doua zi, asa cum mi-a spus ea, l-a adus si pe tatal ei s-o vada. Nu va spun ce bucurie aveam privind vizitatorii, care se uitau si isi explicau unii altora imaginile atat de cunoscute ale lui Brancusi din atelierul sau de la Paris. Sunt insirate in rame egale, cam de 20 x 15 cm, peste 40 de fotografii originale, facute de Brancusi insusi pe pelicula de 16 mm. Ele configureaza o epoca, o atmosfera de atelier, un original spectacol still life, de o unitate coplesitoare.
Marele artist isi fotografia operele in diferite stadii de lucru. Pentru Brancusi, aceste fototgrafii aveau rolul de calauza, de control al propriei creatii. Isi fotografia sculpturile in diferite pozitii, de parca erau pe rol de model. Sunt si fotografii de grup, veritabile compozitii din mai multe lucrari pe care el le aseza in functie de unghiulatie si lumina. Brancusi le numea “groupe mobiles”, pe care le asocia sau le punea in contrast cu self-portretele.
Am mai scris despre fotografiile lui Brancusi, pe care le-am mai vazut expuse in diferite muzee, inclusiv la Venetia. De aceea, ceea ce ma preocupa la noua expozitie de fotografii sunt reactiile vizitatorilor. Brancusi este asimilat de ei ca un mare reper al artei moderne, ca o autoritate, la care vin ca la un izvor sa se adape.
E uluitor! Nu e prima oara cand vad in Brancusi destinul Romaniei. El si-a luat picioarele la spinare si a invins lumea. Fara sa fie ajutat de tara sa, care, dimpotriva, l-a considerat decadent si i-a respins donatia: atelierul. Si-a urmat calea interioara, calea divina, asa cum si-a urmat destinul si astfel si-a implinit toate visurile. Singur. Doar cu ajutor de la Dumnezeu, cu ajutorul credintei sale.
Vazand atata afluenta la galeria Silverstein, mai ales in timpul Taragului de arta “Frieze”, atata admiratie pentru fotografile lui Brancusi, m-am gandit automat la Eminescu, geniul nostru tutelar, care e departe de a avea un destin post-mortem precum acela al lui Brancusi. Eminescu e total necunoscut aici, in America. Si nu numai. De ce? Fiindca Eminescu s-a incapatanat sa ramana acasa. Cand a studiat la Vinea si Berlin, gandul lui nu a fost sa ramana acolo, sa scrie in germana, ci s-a intors acasa. A studiat pentru tara lui, sa faca ceva pentru mica Romanie, ca sa ma exprim in spiritul acelei expresii “mica Roma”, cum numise el Blajul stramosilor sai eminovicieni, Romanie pe care a vrut s-o schimbe. A reusit? Multe a reusit Eminescu, pre multi romani i-a educat si luminat, dar Herta Müller a luat Premiul Nobel, nu el! Nu Eminescu a atins culmile gloriei mondiale, ci o scriitoare modesta. Fiindca ea a urmat modelul Brancusi, nu modelul Eminescu.
Si marele “rau” pe care ni l-a facut Eminescu este ca toti ne-am luat dupa el. Si toata viata ne-am straduit sa facem ca el. Marin Preda nu a avut curajul sa-si duca personajele decat de la Silistea-Gumesti la Bucuresti, iar alt scriitor, Adrina Paunescu, nu a mers decat “De la Barca la Viena si inapoi”. Acest “si inapoi” e ca un streang! Un adevarat roman e mereu acasa, de ce “si inapoi”?
Cati nu am avut sansa sa ramanem in strainatate, sa ne implinim poate visele in afara, dar mereu ne-am amintit de pilda lui Eminescu si ne-am zis ca el nu ar face asa ceva. “Si inapoi”. Daca Eminescu nu a facut-o, care a fost un geniu tutelar, nici eu n-am s-o fac! “Si inapoi”. A avut el ratiunile sale ascunse de ce nu a facut-o si e musai sa-l urmam. “Si inapoi”. El e calauza neamului, nu? Cum sa-mi lepad eu familia si tara? “Si inapoi”.
Multi am crescut cu aceasta prejudecata, ca Romania inseamna acasa. Dar cand am discutat cu Stuart Pivar, un mare savant evreu, in chiar casa lui din Central Park West, el mi-a explicat ca evreii au avut mereu patria cu ei, in ei, au fost ca Ahasverus, da, ratacitori, dar patria era mereu in ei, cu ei. Romania e in mine si eu nu sunt acasa, adica pe teritoriul Romaniei, care si el e miscatoriu.
Am trait mult timp la Reni, in copilarie adesea ma duceam pe plaiurile mioritice ale acestui tinut. Iar acum el se afla in afara, apartine Ucrainei. Insa eu il am in mine. In afara, poti fi mai roman decat multi romani din tara. Nu spunea chiar Eminescu in Doina lui, despre roman, ca “Indarat tot da ca racul”, “Si-i strain in tara lui”?! E posibil ca Romania, candva, teritorial, sa dispara. Dar ramane o vesnica Romanie spirituala in noi, in toti romanii adevarati. Si cu siguranta e Romania vietii de apoi! Noi, in cer, dupa cum ne invata Sf. Pavcel, vom fi judecati ca romani, nu ca turci, americani sau alta natie.
Avem in noi, oriunde am fi, copacii pe care i-am plantat in gradina casei, locuintele din lut si paie (chirpici) pe care le-am facut cu mainile si picioarele noastre, respiram vesnic prin ferestrele pe care le-am chituit, facem Fitness cu gandul la podelele pe care le-am randuit, ne culcam acoperindu-ne parca cu cartonul de pe acoperis, pe care il schimbam si catraneam in fiecare vara, fiindca nu aveam bani sa ne cumparam tabla. Era un gest istoric cand un vecin isi punea in loc de carton, tabla!
Luandu-ne insa dupa Eminescu, niciodata nu am facut la timp ceea ce a facut Brancusi in tinerete, singurul care a inteles universalitatea existentei, ca poti fi tu insusi, ca poti avea identitatea de roman, pretutindeni. Ca a te reintoarce la tine, ca a te regasi pe tine, radacina si identitatea ta, insemana a te reintoarce mereu acasa.
Asa cum, atunci cand am vazut la Silverstein Gallery crucioaiele fotografiate de Brancusi in atelierul sau, m-am reintors automat la cimitirul de la Hobita, pe care l-am imortalizat intr-o secventa ampla din filmul meu, Brancusi – cioplitorul de suflete. Si florile din borcan, erau florile de pe mormantul mamei lui, aflata in acest vechi cimitir gorjean.
Brancusi este Romania. Este Romania la New York. Asa cum este si Romania la Paris sau in Philadelphia. Unde este Brancusi, este si Romania. Si nu invers. Dimpotiva, atunci cand vorbim despre Eminescu, zicem ca unde este Romania, este si Eminescu. Eminescu este in orice loc din Romania. El este Iisus al romanilor. El este martirul nostru. El a ars pe crucea ideii de romanitate. El este un sfant al nostru, al tuturor romanilor. Numai al romanilor. nu este asemenea Sfantului Patrick, sa spunem, patronul irlandezilor, care a devenit un sfant universal.
Universal pentru noi este insa Brancusi. Cel mai cunoscut si apreciat roman. El e mai cunoscut aici decat Romania. Evident, via Franta. Fiindca, daca ramanea acasa, nu mai era cine este. Franta este o tara universala, cu teritorii si populatie franceza pretutindeni, pe tot pamantul. Ea a fost modelul universalitatii pentru Brancusi, iar Franta l-a asimilat si l-a infiat. Si ceea ce a visat el, s-a implinit.
Asadar, ce model sa urmam? Modelul Eminescu sau modelul Brancusi? Cei care urmeaza modeul Eminescu trebuie sa tina insa seama de conditiile in care a trait poetul, de datele istorice care l-au determinat sa aiba o atitudine atat de inradacinata in solul natal. Modelul Brancusi are o alta deschidere, mai putin politica, e ordonat de nevoia de a gasi oportunitati si alte conditii materiale, mai bune decat cele de acasa.
Desigur, nu mai suntem nici pe vremea lui Eminescu, nici a lui Brancusi. Perspectivele s-au schimbat radical. Dar a fi roman inseamna acelasi lucru, a-ti iubi puternic si constant radacinile. De aceea, trebuie sa avem in vedere ambele modele. Desi, in realitate, ele sunt incompatibile. Modelul Eminescu nu include si modelul Brancusi. Si sa ne gandim numai la faptul ca Eminescu a fost xenofob, adica exact contrar decat a fost Brancusi. Eminescu a fost prieten cu Ion Creanga si Veronica Micle, Brancusi cu Margit Pogany si Peggy Guggenheim, cu Modigliani si Erik Satie. Putem fi oare putin, macar un strop, din fiecare?!