Site-ul ziare.ro utilizează cookie-uri. Navigând în continuare, vă exprimați acordul pentru utilizarea cookie-urilor. Click pentru a afla mai multe [ X ]

În sfârşit, după două decenii de luptă pe terenul teatrului românesc, Andrei Şerban este total recunoscut, dovadă că actuala ediţie a Festivalului Naţional de Teatru l-a pus în frunte, îl consideră focusul său, dându-i Cezarului ce este al Cezarului. Desigur, preferam să-l aplaud pe Andrei pe Broadway sau într-o sală de cinema, cum am aplaudat-o pe eleva sa, Jane Taymor, pentru Spiderman sau acel miraculos Frida. Ce, era rău dacă aveam pe scenele din New York o vedetă originară din România? Dar Andrei a schimbat macazul, numai el ştie de ce (noi doar bănuim), şi în loc să fie vedetă pe Broadway, a preferat să fie pe Dâmboviţa, la concurenţă cu Dabija şi Afrim! Ba o bună operatoare de la TVR, specializată în teatru, Corina Tudose, îmi spunea că spectacolul cu Trei surori montat de Afrim la Sf. Gheorghe a fost mai bun decât ceea ce a făcut Şerban la Budapesta. Aferim!
Secţiunea care i-a fost dedicată lui Andrei Şerban se numeşte Cehoviziuni, deşi în ea intră nu numai cele trei montări după Cehov, Unchiul Vanea, Trei surori şi Ivanov, dar şi spectacolul Strigăte şi şoapte după Ingmar Bergman. Şi trebuie să-i spun selecţionerului, Alice Georgescu, faptul că Strigăte şi şoapte nu este o montare cehoviană, că are toate ingredientele bergmaniene, unele horror, total ne-cehoviene. Dar nu sună bine Cehoviziuni şi încă ceva în plus, aşa că s-a optat pentru Cehoviziuni.
Mai corect era însă Şerbanoviziuni, fiindcă este vorba despre viziunile lui Andrei Şerban asupra viziunilor lui Cehov din piesele respective. Fixul regizorului asupra lui Cehov e paralizant. El a realizat integrala Cehov, dacă adăugăm şi Livada cu vişini şi Pescăruşul, montate mai an tot în România. Cred că i-a mai rămas Platonov, piesele scurte şi proza s-o dramatizeze. Dar spectacolele din FNT le-a realizat în viziune proprie şi maghiară, fiindcă au fost montate la teatre maghiare, fie la Cluj, fie la Teatrul Naţional din Budapesta. A fugit ca dracul de teatrele româneşti. Oare de ce?
Din păcate, în Trei surori, montat la Budapesta, Andrei Şerban pare să facă efortul nefericit de a recupera ce a pierdut în România, unde a trebuit să ardă câteva etape. Trenul vieţii lui nu a oprit la multe staţii. Şi eu îl invidiam, credeam că a făcut saltul, da, dar, după experienţa newyorkeză pe care o am acum, pot spune că e un salt înapoi, categoric, o întoarcere la formule care nici în România nu se mai practică.
Evident, pariul lui Andrei în teatru rămâne lupta cu spaţiul. A face teatru pentru el înseamnă a cuceri spaţiul. În Unchiul Vanea ne-a oferit cea mai deplină lecţie în acest sens. Trei surori este, la fel, încercarea disperată, aş zice, de a revoluţiona spaţiul scenei clasice. Scena TNB a devenit o armonică, o scenă multiplă, în care au fost folosite, în ordine, cortina, rampa, fosa, practicabile de diferite mărimi, în total am numărat vreo zece spaţii de joc (decorul: Robert Menczel), mai mult sau mai puţin înghesuite. Cu cât spaţiul este mai strâmt, cu atât jocul actorilor trebuie să fie mai imaginativ, fapt punctat şi de pianul la vedere, ca un personaj-martor (Zsuzsa Komlósi).
Apoi a avut, în ultima parte, ideea de a plasa actorii în diferite spaţii, adică spaţiul s-a mulat după actori, de parcă spaţiul era personaj iar actorul reper. Adică a folosit ceea ce se numeşte montajul cinematografic. Dacă ar fi filmat acest spectacol, ar fi fost vorba de un montaj al cadrelor alternative, cu întâmplări diverse care se petrec în diferite locuri ale imensei scene a TNB. La fel lumina, a funcţionat după criterii filmice. Mai ales actul II mi s-a părut o lecţie de light design.
Toate bune şi frumoase, admirabile chiar, dar au fost puse în slujba unei viziuni malefice. Cehov a fost redus doar la dimensiunea răului. În Unchiul Vanea există o replică definitorie pentru om, ca făptură caraghioasă. Dar aici oamenii nu sunt caraghioşi, sunt odioşi. Nici un personaj nu e întreg. Nici un personaj nu mai este om. Toţi sunt nişte idioţi, nişte jumătăţi de om, nişte ameţiţi. Normal, Şerban a tratat piesa ca pe o comedie (cum a numit-o Cehov) şi a ieşit un personaj general pe care l-aş numi Cetăţeanul Turmentat. Toate personajele au ajuns felii din acest Turmentat. Sunt ameţite, bete. Nici un personaj nu păşeşte normal. Parcă scena e o sală de fitness, de unde şi ţinuta sportivă a tinerilor (costume: Sandor Daroczi). Nimeni nu se comportă ca un biped. Un fel de gângănii kafkiene.
Şi ca viziunea să fie şi mai neagră, în final regizorul a imaginat că livada celor trei surori e o groapă, o gaură neagră, toată scena fiind la fund, ca în spectacolul Cevengur al lui Lev Dodin! Groapa, pavoazată cu baloane colorate, a devenit spaţiul de trecere al locuitorilor oraşului, mai ales după incendiu. Evident, după modelul moscovit, căci şi Moscova a ars, fapt care i-ar fi mirat şi pe francezi (?!), şi orăşelul de provincie arde, e cuprins de un incendiu devastator, care devastează şi mai mult personajele, pline de funingine şi de arsuri, care se aruncă în fosă, unde se află pături, saltele, perne, lenjerie, ca să cadă pe teren moale. Incendiul e prilej de noi giumbuşlucuri comice!
E o viziune prost-apocaliptică, în care nu mai recunoşti nimic din poezia, umanitatea şi puritatea cehoviană, totul este batjocorit, ridiculizat. Celebrele replici ale lui Verşinin (Robert Alföldi) despre viitorul omenirii sunt total compromise. Afrim îl văzuse pe Verşinin făcându-şi apariţia ca un barbar, urinând în borcanele de murături care umpleau scena. Avem şi aici un borcan cu murături, din care mănâncă în final Andrei. Dar Verşinin este văzut ca un Napoleon beat. Totul este răsturnat. Sigur, dacă ne luăm după gaura neagră, după personajele care fug în jurul ei, putem spune că e o viziune actuală, că aşa e, adică omenirea se află pe marginea prăpastiei, nu?!
*
Piesa lui Cehov este ca un eseu metafizic despre viaţă, om, muncă, viitor, credinţă, fericire, moarte. Teatrul era văzut ca o punte către oameni, o lecţie de învăţătură. Cehov şi-a iubit personajele, nu le-a ridiculizat, iar pe cele caraghioase le-a deformat cu măsură, nu le-a neantizat. I-a dat fiecăruia o trăsătură de caracter care l-a individualizat. Nu le-a creat otova. Şi există multă viaţă, cu fapte dense, plasate între venirea şi plecarea soldaţilor, cum ar fi numirea Olgăi (Dorottya Udvaros) ca directoare, căsătoria lui Andrei (Istvan Znamenak) cu Nataşa (Piroska Meszaros), iubirea dintre Maşa (Judit Schell) şi Verşinin, dintre Irina (Eszter Onodi) şi Baron (Bence Matyassy), disputele fără sens dintre Kuligin (Janos Kulka), Solionîi (Tamas Szabo Kimmel) şi Cebutîkin (Laszlo Sinko), o bătrână în casă, Anfisa (Mari Nagy), care aleargă de colo-colo cu ceaiul pregătit şi cu blinele, împiedecându-se de veşnicul Ferapont (Frigyes Hollosi), doi sublocotenenţi (David Szatory şi Tibor Feher), văzuţi ca acrobaţi, îndrăgostiţi de Irina, există chiar un incendiu, cum am spus, un duel, o moarte, episodul mascaţilor care nu mai vin şi altele. Dar Şerban se foloseşte de o mască a răului, malefică, nu comică, deşi sunt multe momente reuşite de bufonadă. Iar actorii l-au servit admirabil, cu o dăruire exemplară.
În această viziune, în care domină ura, cum a observat şi un cunoscut scenograf, care îmi spunea că nu şi-a imaginat că cineva poate să privească cu atâta ură lumea lui Cehov, adică lumea noastră, ies în evidenţă lungimile cehoviene, redundanţa situaţiilor, faptul că e inadmisibil să mai faci spectacole atât de lungi. Din păcate, la FNT avem parte numai de montări kilometrice. Normal, aici filmul bate teatrul. Preferi minunatele filme aduse de la Cannes, unul şi unul, cum am arătat anterior, cu o durată de cel mult două ore.
Ceea ce a avut de spus Cehov, a spus în primele două acte, în continuare se repetă, sunt variante de replici, de caracter. Aceeaşi filosofie ca hrană a plictiselii. Cu o supremă expresie idealistă a doctorului, când spune: „Poate că noi nici nu existăm, doar ni se pare că existăm”.
Trei surori este utopia lui Cehov, parabola călătoriei iluzorii la Moscova, ca ţintă a existenţei. Dar Şerban umple acest drum cu un grotesc fără măsură, atât de îngroşat încât orice urmă de umanitate şi ideal piere. E sens într-o astfel de viziune? La un moment dat personajele spun că văd pe fereastră cum ninge. Şi chiar ninge artificial în scenă. E sens în asta?, întreabă cineva, de parcă n-am şti că e sens în tot ceea ce a creat natura. Numai omul crede că totul e fără sens, derizoriu, nul, anarhic, fatalist.


Comentarii

Adaugă comentariu

Pentru a putea comenta pe ziare.ro trebuie să:

  1. Introduci o adresă validă de email în câmpul de mai jos. Vei primi un mesaj.
  2. Accesezi link-ul din mesajul primit.
  1. Este nevoie să urmezi acești pași o singură dată dacă utilizezi același browser.