Site-ul ziare.ro utilizează cookie-uri. Navigând în continuare, vă exprimați acordul pentru utilizarea cookie-urilor. Click pentru a afla mai multe [ X ]

Ultima oară, de fapt, de mai multe ori la rând, l-am întâlnit pe Liviu Ciulei la premiera spectacolului Şase personaje în căutarea unui autor de Luigi Pirandello, ca şi la următoarele spectacole, fiindcă Ciulei avea obiceiul să stea în sală şi să-şi urmărească spectacolele, cum evoluează în funcţie de reacţia la spectator. Apoi, tot la Teatrul „Bulandra”, de care şi-a legat viaţa, a mai montat şi Henric al IV-lea, tot de Pirandello. Acestea sunt ultimele sale montari în România. Ambele la „Bulandra”, în stagiunea 2004-2005. Le montase întâi în America, apoi le-a experiomentat şi aici.
Aceeste spectacole mi-au generat o idee, pe care mi-am exprimat-o într-un adevărat studiu numit Poetica deziluziei (vezi volumul Polifem). Lui Ciulei i-a plăcut foarte mult, am comentat-o cu el îndelung, aşa că, în memoria lui, şi pentru a marca latura esenţială a poeticii lui Liviu Ciulei, am să amintesc aici în ce constă acestă poetică a deziluziei, porind şi de la faptul că el era foarte deziluzionat de România, de aceea aproape toată perioada post-decembristă şi-a petrecut-o pe alte meleaguri.
În America a montat la teatrul „La Mama”, despre care mi-a vorbit entuziast fondatoarea acestui teatru (vezi interviul „Acasă la Ellen Stewart”). A mai a montat şi în Germania, dar poetica lui absolută şi-a consolidat-o în România, unde a lăsat urme unitare şi constante, în teatru în primul rînd, dar şi în film, ca actor şi regizor, filmul său Pădurea spânzuraţilor (1965) primind premiul de regie la Festivalul de la Cannes. Am scris numeroase pagini despre acest film şi despre creaţia lui Liviu Ciulei în general, de la Furtuna la ultimele montări cu piesele amintite ale lui Pirandello. La care mă voi referi în continuare.
Piesa Şapte personaje în căutarera unui autor are ca sursă drama familială pe care a trăit-o Luigi Pirandello. Este un amestec de nelinişte abisală şi o nelinişte de natură estetică. Demonstraţia lui Liviu Ciulei, care semnează regia şi scenografia, este că teatrul, arta în general, nu pot concura viaţa, că viaţa bate teatrul şi că singura soluţie de coabitare este ca teatrul să asimileze viaţa, aşa cum sugerează finalul, când cele şase personaje sunt ca o proiecţie a Regizorului, rămas singur în scenă, ca o întruchipare a autorului pe care ele îl căutau. Este aici, dacă vreţi, o pledoarie pro domo, testamentul lui Liviu Ciulei, care face din regizor demiurgul teatrului.
Fără îndoială, nu dictatura regizorului nelinişteşte, ci ideea că nici viaţa nu poate satisface criteriile şi cerinţele artei. Deziluzia Tatălui este deziluzia Demiurgului. Până la un punct, demonstraţia lui Pirandello, că viaţa bate teatrul, pare perfectă. Însă prin ce este reprezentată viaţa în această piesă? Nu prin actori? De ce personajele ar fi mai adevărate decât trupa de actori, care în fond este mai reală decât ele? Cele şase personaje, care sunt date ca reale, ca scoase din adevărul vieţii, sunt de fapt ireale. Sunt, aşa cum o spune însuşi Tatăl, o iluzie. Fapt confirmat şi de Liviu Ciulei în scena finală, când le imaginează ca fiind o proiecţie a Regizorului, care parcă ne spune: Nu vă neliniştiţi, tot ce-aţi văzut, nu este decât o iluzie scenică. Dar dacă realitatea, pe care o fixează Tatăl în momentul când copilul se sinucide, după ce îşi vede surioara înecată în fântână, este o iluzie, atunci teatrul, ceea ce încearcă trupa să reproducă, este o deziluzie.
Aşadar, dacă realitatea este o iluzie, teatrul este o iluzie a iluziei, adică o deziluzie. Poetica pirandelliană nu oferă o soluţie cum ofereau Aristotel, poetica renaşterii, a commediei dell’arte, a lui Stanislavski, a lui Brecht sau chiar poeticile moderne, de la Artaud la suprarealişti sau onirici. Deziluzia este totală, faţă de viaţă, ca şi faţă de teatru. Teatrul clasic oferea o iluzie salvatoare prin unitatea acţiunii, prin structurarea personajelor, a situaţiilor şi a ideilor. Dar în momentul când se improvizează, când în forma veche se introduce o formă nouă, totul se năruie, nimic nu se mai leagă. Numai intuiţia regizorului vede o soluţie salvatoare care ar putea salva teatrul de clişee şi platitudini prin încorporarea vieţii brute, aşa cum e, în noua fizionomie teatrală.
Aşadar, cele şase personaje sunt o iluzie pentru care reproducerea lor scenică este o deziluzie. După cum şi ele sunt, cel puţin pentru Regizor, o deziluzie dacă nu le interpretează nişte actori, dacă nu le dau ei viaţă. Prin urmare, „viaţa aşa cum e”, odată urcată pe scenă sau pe pânză, devine personaj, devine iluzie. Un om nu poate fi un alt om decât atunci când este transformat în personaj. Viaţa aşa cum e, realitatea pe care o clamează Tatăl nu este nici ea altceva decât tot o iluzie, care, la nivelul metafizicii pirandelliene, este o deziluzie.
Pe de altă parte, Tatăl, Mama, Fata vitregă, Fiul sunt oripilaţi de ce văd, nu se recunosc de fel în dublurile lor, în actorii care încearcă să le imite viaţa, întâmplările. Iluzia fixă, de care vorbeşte Tatăl, se dovedeşte o deziluzie. Adică viaţa. Aşa cum pentru Tatăl, ca şi pentru Mama sau Fata vitregă, deziluzie este teatrul, de care râd mereu, pentru că încercarea actorilor de a imita viaţa, de a imita tragedia celor şase personaje, este ridicolă. Regăsim aici, în fond, tema reconstituirii. Reconstituirea unui fapt autentic cade totdeauna în derizoriu, cum a demonstrat şi Lucian Pintilie în filmul său din 1969 sau danezul Christoffer Boe în faimosul Reconstruction.
Viaţa apare astfel ca o deziluzie, ca un şir de iluzii reconstituite. Teatrul lui Pirandello este o poetică a deziluziei, deopotrivă a deziluziei teatrului şi a vieţii. Iar spectacolul lui Liviu Ciulei este fără replică. Este un spectacol monumental, perfect, realizat de un clasic în viaţă al scenei româneşti. Spectacolul este un reper, o lecţie, o şcoală pentru cei care cred că de la ei începe teatrul, aşa cum crede „generaţia fuck you”, tendinţă pe care Liviu Ciulei, într-o convorbire amplă pe care am avut-o cu domnia sa după premieră, a taxat-o drept supranaturalism.
Distinsul regizor consideră că experimentele fuckyouciste sunt în afara teatrului, a artei în general, şi îşi exprima regretul că un emul de-al său, Lucian Pintilie, „un geniu al ironiei”, a căzut şi el în acest supranaturalism, dându-mi ca exemplu secvenţa expunerii organelor genitale din filmul Niki Ardelean, colonel în rezervă. Viaţa e alcătuită nu numai din miasme, ci şi din parfume, cum zicea Caragiale. Această falsă pistă a început, mai opina distinsul regizor, nu de la spectacolul cu D’ale carnavalului, care a fost minunat, ci de la filmul tras după această piesă.
Căutarea soluţiei viaţă-scenă a mişcat teatrul românesc actual în două direcţii, una spre supranaturalism, cealaltă l-a păstrat în adevărata matcă creatoare. Pe care o reprezintă monumental şi spectacolul Şase personaje în căutarea unui autor. Astfel Liviu Ciulei optează pentru soluţia iluziei.
Şi montara piesei Henric al IV-lea este în acelaşi spirit. Când l-am felicitat pentru lectura sa fină făcută piesei lui Pirandello, Ciulei a protestat, mi-a spus că tocmai aici e secretul, că nu a făcut nici o lectură. Orice înscenare, a mai adăugat domnia sa, este o trădare a textului. Eu cred însă că în acest caz trădarea este insesizabilă. Ca şi în cazul celuilalt spectacol pirandellian cu Şase personaje în căutarea unui autor, avem şi aici, în Henric al IV-lea, o montare pur academică, un model clasic foarte necesar şi instructiv pentru căutările actuale ale tinerei generaţii. Cred că prin aceste două montări succesive, Liviu Ciulei a atins performanţa regiei octogenare.
Spectacolul este ca un muzeu viu. Pentru Liviu Ciulei regia nu înseamnă invenţii formale, exterioare, ci ea trebuie să lucreze în planul ideilor. E mult mai important să transmită conţinutul, esenţa, miezul unui text atât de actual decât să se aventureze în soluţii artificiale. Este o montare clasică, un spectacol de text. Pentru lumea noastră confuză, şocul, noutatea nu stau în formă, ci în conţinut, în mesaj. Şi mesajul lui Hernric al IV-lea, atunci când i se demască prefăcătoria şi este invitat să părăsească locul supliciului, castelul unde s-a izolat, este limpede: „Rămân aici să-mi trăiesc nebunia cu cea mai lucidă conştiinţă posibilă”. El alege deci această cale, departe de lume, identificând nebunia cu maxima luciditate. Este cel mai frumos elogiu al nebuniei care s-a făcut vreodată.
Prin plecare lui Liviu Ciulei într-o lume mai bună, asemenea minuni nu vor mai exista pe scenele noastre, ele rămân doar în amintirea sau sub pana unora dintre noi. Liviu Ciulei s-a identificat atât de mult cu teatrul, cu arta, cu ceea ce a creat încât nu este exagerat să spunem că opera sa este un autoportret, că el se află şi în Apostol Bologa, şi în Klapka, şi în Prospero, şi în Caliban, şi în Regizorul lui Pirandello, dar mai ales în Henric al IV-lea, simbol deopotrivă al poeticii iluziei şi deziluziei.


Comentarii

curiosu' Grid tata, cam lung articolul. L-ai scris pt. tine ?

25 octombrie 2011 15:42

Adaugă comentariu

Pentru a putea comenta pe ziare.ro trebuie să:

  1. Introduci o adresă validă de email în câmpul de mai jos. Vei primi un mesaj.
  2. Accesezi link-ul din mesajul primit.
  1. Este nevoie să urmezi acești pași o singură dată dacă utilizezi același browser.