Site-ul ziare.ro utilizează cookie-uri. Navigând în continuare, vă exprimați acordul pentru utilizarea cookie-urilor. Click pentru a afla mai multe [ X ]

Nu o dată am spus că oamenii de teatru din România care nu au văzut un spectacol pe Broadway, au trăit degeaba. Este şi părerea actorului Mihai Constantin, pe care l-am întâlnit deunăzi la o premieră şi care confirmă ce-am spus, fiindcă el a avut fericirea să vadă un spectacol pe Broadway! Restul, nu ştiu cu ce se mănâncă. Ei au auzit de actorul total, dar aşa ceva nu au văzut. Teatrul românesc nu are actori care să cânte, să danseze şi care să aibă dicţie şi pentru spectatorul din fundul sălii. Duceţi-vă la spectacolul de la Teatrul Bulandra, Meşteşugul vieţii de Hanoch Levin, în regia lui Felix Alexa, şi spuneţi-mi din ce rând se aude ce spune actorul Dan Aştilean, care are peste o sută de kilograme şi abia poate să se mişte? Nici din primul rând nu i se aud replicile. El vorbeşte ca pentru sine. Iar ideea de actor total se lipeşte de el ca nuca de perete. Dacă vreţi să-l aveţi pe conştiinţă, puneţi-l să cânte şi danseze?!
Dincolo de acest lucru, spectacolul este o copie proastă a Conului Leonida faţă cu reacţiunea. Sper să nu jignim această piesă, fiindcă în ea Caragiale are o idee fulminantă, fandacsia revoluţiei. Desigur, Levin nu l-a citit pe Caragiale, dar îl ştie pe Chaplin, pe Ionesco, oricum, în dramaturgia sa Levin cultivă absurdul, derizoriul şi clovnescul, ca în Recviem. Şi aici, în Meşteşugul vieţii, minimalismul triumfă, avem o cameră, două paturi şi doi ramoliţi, care se despart şi se adună, totul pe o problemă de sex, el reproşându-i ei că l-a înşelat, demarează o criză, îşi face valiza, ea îi spune să plece, dar el nu mai pleacă, probabil că scena asta s-a repetat de zeci de ori în viaţa lor, ca în Scaunele lui Ionesco. Aşa cum s-a repetat şi apariţia unui personaj ca Gunkel, care vine ca să plece.
Un exeget al operei lui Levin încearcă să justifice superficialitatea textelor sale, emiţând ideea că a scoate în evidenţă superficialul este ceva foarte profund, aşa cum şi regizorul spectacolului ne spune că „mi-am dorit un spectacol care să trezească în noi angoasele cel mai ascunse”!
Asta este concepţia fatală a regizorului român! Cu atare concepţie, el nu are nici o şansă pe Broadway, considerat ţinta supremă a oricărui om de teatru. Fiindcă pe Broadway, spectacolele trezesc nu angoasele, ci bucuriile cele mai ascunse! Şi aşa realitatea este destul de stresantă, plină de fandacsii, de aceea spectatorul vine la teatru, de ce?, să scape de meandre! Dar în Meşteşugul vieţii nu se pune problema nici de angoase, nici de meandre, nici de altceva. Totul e foarte subţire în acest spectacol. Dovadă că regizorul Felix Alexa a simţit nevoia să stingă reflectoarele şi să umple golurile cu o voce din off, veşnica Ada Milea, care e pe rol de cârje pentru regizori în teatrul românesc. Am auzit că a făcut o cogea bâzdâganie din Caragiale, la Teatrul de Comedie, de se clatină turla bisericii Sf. Dumitru.
Există totuşi un moment în spectacol, când cei doi evrei ramoliţi, Iona şi Leviva Popoh, jucaţi de Răzvan Vasilescu şi Dana Dogaru, dansează tango, ca în tinereţe. Ei bine, un spectacol pe Broadway ar fi pornit de la acest nucleu şi ar fi făcut un spectacol total, muzică, dans, pantomimă, umor de replică.
Din acest punct de vedere, al actorului total, spectacolul lui Felix Alexa nu există. Nu ar avea nici o şansă să se joace la nici un teatru din cele 400 de pe Broadway. E nevoie de o schimbare totală la faţă, nu numai a României, dar şi a teatrului românesc. E nevoie de o nouă viziune. Cine să o lanseze? Cine să o teoretizeze? UNITERoriştii? Ludmila Patlancioclu, săraca? Poate Florica Ichim, care tot face un dublu rol mirositor, când îl joacă pe Camil Petrescu, când pe Valentin Silvestru?!
Să nu uităm că spectatorul care plăteşte are ce să aleagă. De pildă, în aceeaşi zi cu premiera spectacolului Meşteşugul vieţii, se derula Festivalul internaţional Anim’est, dar mai ales evenimentul numit „Les films de Cannes a Bucarest”, în care, la cinema Studio, puteau fi văzute filme de Kim Ki-duk, Lars Von Trier, Almodovar, Woody Allen sau Terrence Malick, încununat cu Palme d’Or pentru The Tree of Life. Sunt total convins că după ce vede un film ca Arirgard, deodată pretenţiile spectatorului român cresc. Cu astfel de filme trebuie să concureze teatrul. Aşa se întâmplă în America. Atunci când Jane Taymor montează Spiderman pe Broadway, ea concurează filmul.
Am auzit însă voci care spun că teatrul e altceva. Şi opera nu e altceva? Dar baletul? Se uită că artele spectacolului trebuie să producă acelaşi efect, indiferent de mijloace. Trebuie să aibă efect de catharsis, indiferent că e teatru, dans, muzică, film sau operă. Midnight in Paris îţi dă aceleaşi satisfacţii estetice ca şi Turandot în regia lui Zeffirelli, sau ca un spectaolul de balet al trupei lui Jennifer Muller. De ce teatrul ar fi altceva? Din ce punct de vedere, al mijloacelor, poate. Dar efectul trebuie să fie acelaşi, să te copleşească, să-şi dea satisfacţii estetice plenare. Ne-a dat Meşteşugul vieţii aşa ceva? Felix Alexa ce zice? Dar Ducu Darie, directorul artistic al Teatrului Bulandra? Dar Emil Banea, directoul executiv, cel cu grijile, cu încasările?
În România nu mai văzusem de un an de zile un spectacol de teatru. Şi am venit la „Bulandra” cu o foame de lup, cum se zice, curios să văd ce s-a mai mişcat în această zonă. Dar cu aceleaşi criticoaice pe rol de bau-bau, utecistele înfocate, ex-expiratele Natalia Stanciu, Doina Pappa, Ileana Luccaciu şi încă vreo trei „gândiriste” ca ele, fără orizont, înţepenite în nişte formule fosilizante, nu e nici o speranţă ca teatrul românesc să se schimbe la faţă, să respire înalt, să se măsoare cu valorile mondiale. Criticii ar trebui să fie călăuza. Ce călăuză mondială poate fi o anecdotistă ca Florica Ichim? Privite din afară, călăuzele teatrului românesc sunt jalnice, iar ca ele e şi teatrul românesc. Aşa călăuze, aşa teatru. Teatrul românesc are călăii pe care îi merită.
Categoric, din această perspectivă mi-e milă de un asemenea teatru. Aşa cum îi era şi lui Gheorghe Dinică, care îmi zicea: „Bătrâne, e plin de uscături”. E musai nevoie de un rug, de o ardere. Aţi îmbătrânit, copii, vorba lui Iona Popoh, sunteţi expiraţi, gata, ar zice Kim Ki-duk, la coş cu voi, pregătiţi-vă, vin să vă împuşc!
O surpriză există totuşi, faptul că aceste roluri, Iona şi Levica, nu au fost jucate de Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ. E desigur un act de curaj din partea teatrului şi a regizorului. Deci se poate.


Comentarii

Adaugă comentariu

Pentru a putea comenta pe ziare.ro trebuie să:

  1. Introduci o adresă validă de email în câmpul de mai jos. Vei primi un mesaj.
  2. Accesezi link-ul din mesajul primit.
  1. Este nevoie să urmezi acești pași o singură dată dacă utilizezi același browser.