Site-ul ziare.ro utilizează cookie-uri. Navigând în continuare, vă exprimați acordul pentru utilizarea cookie-urilor. Click pentru a afla mai multe [ X ]

O mamă-fotograf îşi obligă fetiţa să-i pozeze în poziţii indecente. Iar pozele le vinde, apar în reviste, în ziare sau albume. Dar când lucrurile merg prea departe, la limita porno, fetiţa se revoltă, are reacţii violente de împotrivire şi se rupe de mama sa, ajungând la o casă de corecţie.
Aceasta este o poveste reală. Este povestea Irinei Ionesco, o fotografă franceză de origine română, cunoscută în Franţa pentru fotografiile ei reprezentând-o nud pe fiica ei, Eva, începând de la vârsta de 4 ani până la 12 ani. Fotografiile nud pe care le-a făcut fiicei sale, au stârnit mari controverse în Parisul anilor ’70, dat fiind că ipostazele fetiţei erau indecente. Mai apoi, Eva i-a intentat un proces mamei sale, pentru a recupera fotografiile nud pe care ea continua să le vândă, mai ales în Rusia şi Asia. Şi azi fiica şi mama comunică doar prin intermediul avocaţilor.
Eva Ionesco (n. 1965) are 46 de ani, s-a născut la Paris, a devenit actriţă, a jucat în numeroase filme, unele erotice, de serie B, şi acum debutează în regia de film, un film plănuit de 10 ani ca o revanşă terifiantă, My Little Princess (2011), prezentat în premieră la Cannes, în secţiunea Semaine de la critique, care a sărbătorit 50 de ani de existenţă.
Este, aşadar, un film autobiografic. Şi azi această poveste reală ne înfioară. Este traumatizantă, atât pentru fetiţă, cât şi pentru spectator, deşi ne este prezentată ca un caz artistic în istoria artei. Poate în istoria Playboy, unde Eva a apărut pe coperta revistei când avea doar 11 ani. Înainte de a fi film, această poveste este o dramă personală a regizoarei, care într-un interviu declară: „Dramatică e infernala hărţuire şi manipularea la care m-a supus mama. Cu ce drept? Cine i-a dat dreptul? Poate fi şocant la început, dar să continui la nesfârşit...”.
Ea îşi acuză mama că i-a furat inocenţa. În filmul Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii al lui Cătălin Mitulescu este vorba despre cu un regim ne-a furat copilăria, idee transpusă aici în cazul unei mame. Desigur, se poate spune că Irina Ionesco e paranoică, un caz patologic, aşa cum o consideră fata ei, regizoarea, dar în realitate este o situaţie generală, fiindcă multe mame îşi forţează copiii să devină vedete şi îi manipulează, îi forţează să pozeze indecent sau să joace în filme deocheate. Este chiar un fenomen de masă, mai ales în America, această goană după vedetism.
Fetiţa, care în film se numeşte Violetta, interpretată tot de o româncă, Ana Maria Vartolomei, care a trăit până la 5 ani într-un sat din România, unde s-a născut, este de o precocitatea impresionantă, un copil cu adevărat superdotat, în viaţă, ca şi în film, unde îşi judecă nemilos, cu asprime, mama, pe nume Hannah Giurgiu (Isabelle Huppert), în momentul când începe să înţeleagă că ea este folosită pentru gloria mamei sale. Până atunci, Hannah era nimeni, fiind o aventurieră, care nu venea cu anii să-şi vadă fetiţa, crescută de bunica ei. Mai aflăm că era o pictoriţă modestă, amatoare, dar care, deodată, primind cadou de la un prieten pictor, Ernst (Denis Lavant), un aparat de fotografiat, îşi descoperă adevărata vocaţie. Devine o artistă excentrică, iar când are ideea să-şi pozeze fetiţa, aceste fotografii indecente, originale, fac senzaţie şi îi aduc mulţi bani.
La început, Hannah o fotografiază în joacă pe Violetta. Apoi îi cere să-i devină model. Şi fetiţa, care visa să fie o stea, o nouă Marlene Dietrich, cum îi spune ea bunicii sale, care o creştea, acceptă fericită. Hannah lucrează noaptea în Sanctuarul ei, o cameră la etaj, amenajată baroc, diferită de locuinţa unde locuia Violetta cu bunica ei. Bunica sau Mamie (Georgetta Leahu) e româncă, vorbeşte adesea în româneşte şi se roagă la icoanele bizantine pe care le are într-un colţ al casei tot în limba maternă. Icoane sfinte, aduse din ţară, din România, dar pe care, după ce bătrâna moare, Hannah le aruncă, fiindcă nu crede în astfel de închinăciuni la icoane. Ea a copilărit şi a crescut în România, de aceea, zice ea, vede lucrurile numai în negru, ca acolo, şi lucrează doar noaptea. Iar fiicei sale îi cere mereu, când o pozează, să aibă „glamour” şi tristeţe. Iar după ce epuizează şi starea de seducţie, cu ochii daţi peste cap şi degetele răsfirate, îi cere fetiţei ei să-şi desfacă picioarele, să nu aibă complexe, să-i fotografieze sexul. Va reuşi o imagine numită „sexul ca un păianjen”! O expoziţie cu fotografiile mamei făcute fiicei ei are mare succes şi Violetta devine peste noapte muza mediului hippy al Parisului.
La un moment dat, un tânăr bogat şi extravagant, pe nume Updike (Jethro Cave), le invită în Anglia, unde Violetta este serios curtată de acest hippy, care o învaţă să fumeze opium. Şi unde se petrece şi primul sărut. De aici, fetiţa se maturizează, aspectul său devine strident, şocant, de prostituată precoce, amintind izbitor de Iris, mica prostituată din Taxi Driver, jucată de Jodie Foster.
Dar Violetta îi face mamei ei o scenă chiar în casă la Updike, apoi fuge de acolo. Şi la Paris, unde se reîntâlnesc, ea continuă să aibă o reacţie violentă faţă de mama ei, de care vrea pe toate căile să se desprindă, mai ales după ce bunica ei moare. Dar Hannah îi tot ia cadouri, o caută la şcoală, la colege, pretudindeni. Când cele două, mamă şi fiică, se întâlnesc, ies scântei. Se ceartă ca la uşa cortului. Violetta îi face adevărate scene de nebunie, ca atunci când imită o panteră de la zoo sau când se preface că se aruncă de pe balcon. Simte că mama ei are pentru ea o influenţă nefastă. Că e pe marginea prăpastiei. S-a dus visul cu Marlene. Nu mai vrea să pozeze, să fie vedetă, deşi e geloasă la culme când Hannah găseşte alte copile să-i pozeze.
Hannah simte prin toţi porii că ceea ce face este artă. Nu o dată i-a spus Violettei că dacă vrea să devină vedetă, să se obişnuiască cu ideea că trebuie să pozeze nud. Că aşa s-a făcut în Renaştere, că aşa au pictat toţi marii artişti, că toată arta lumii e un pariu cu nuditatea, că în artă femeile au pozat totdeauna nud. Nuditatea este condiţia femeii. Asta e ideea ei.
Da, a femeii. Dar aici este vorba de un copil, de un abuz, de un act iresponsabil faţă de o minoră, aşa cum îi explică şi agentul social, când cazul devine public, scandalos mediatizat, şi ajunge pe mâna justiţiei, dat fiind că Violetta sfida şcoala, societatea, ieşea din cadrul convenţiilor sociale.
Este un film tratat ca la Hollywood. Nu este nici un documentar, nici o docudrama, nici o psiho-dramă, este un basm cinematografic, cum îşi defineşte chiar Eva Ionesco opera. Este o poveste bine scrisă şi filmată profesionist, cu o interpretare actoricească de zile mari. Mama şi fiica fac roluri de Oscar. Desigur, pe Hannah ar fi putut-o juca chiar Eva Ionesco, care seamănă izbitor cu Isabelle Huppert, dar nu are nici talentul şi gloria ei, n-ar fi avut nici distanţarea necesară.
Întrebarea care se pune după ce ştim această poveste, este dacă Eva Ionesco nu s-a folosit de Ana Maria Vartolomei aşa cum Irina Ionesco s-a folosit de ea? Oare cum o fi funcţionat în acest caz serviciul de protecţia copilului? Chiar dacă o fi avut aprobările necesare, e greu de crezut că Ana Maria a fost total conştientă de graniţa dintre film şi realitate. Dar se pare că însăşi Eva Ionesco are un mare grad de inconştienţă la acest capitol, dovadă că ea nici o clipă nu o tratează pe mama ei ca artistă. Şi atunci te întrebi, oare în ce măsură a înţeles-o Eva pe mama sa? Stilul fotografic al Irinei Ionesco este marcat baroc. Toate fotografiile şi imaginile din Sanctuar sunt încărcate, întunecate, sofisticate, greoaie. Iar Eva Ionesco declară că nu-i place barocul. În acest caz, nu trebuia să facă acest film. Se pare că această doză de inconştienţă se află chiar la baza artei, altfel, cu bunul simţ şi precauţiile sociale, nu s-ar putea crea nimic.
Dincolo de asemenea îndoieli, My Little Princess este un film memorabil. Mai ales prin jocul actriţelor şi reconstituirea epocii hippy. În aceste condiţii, deşi filmul este producţie franceză, dar legăturile cu România sunt de referinţă, îl putem asimila şi noi. Oricum, este o lecţie şi pentru noi. Astfel, istoria filmului românesc se rescrie sau se îmbogăţeşte substanţial cu numele regizoarei Eva Ionesco, de care până mai ieri nu ştiam nimic. Categoric, istoria filmului românesc a început să se scrie pe alte platouri.


Comentarii

babak golab nu am comentat . acum nu

25 octombrie 2011 0:11

Adaugă comentariu

Pentru a putea comenta pe ziare.ro trebuie să:

  1. Introduci o adresă validă de email în câmpul de mai jos. Vei primi un mesaj.
  2. Accesezi link-ul din mesajul primit.
  1. Este nevoie să urmezi acești pași o singură dată dacă utilizezi același browser.