Protecția datelor cu caracter personal. Site-ul ziare.ro utilizează cookie-uri. Navigând în continuare, vă exprimați acordul pentru utilizarea cookie-urilor. Click pentru a afla mai multe. [ Accept ]

Chiar dacă suntem tentaţi să credem că fast-food-ul este o invenţie de dată recentă a omenirii, de fapt existenţa lui e cu mult mai veche. Evul Mediu avea propria reţea de „fast-food”, micii negustori vânzând direct în stradă, pentru foamea trecătorilor grăbiţi, piure de mazăre, crochete de carne ori diferite produse de patiserie la preţuri acceptabile. Oraşele medievale promovau acest gen de negoţ cu bucate „prêt-à-manger” (gata de mâncat), iar Parisul era deja capitala acestui tip de comerţ încă din secolul al XIII-lea. Iată, deci, cât de departe în timp putem găsi rădăcinile unui fenomen care aparţine atât de pregnant societăţii de azi (statisticile spun că 37% din locuitorii planetei mănâncă cel puţin o dată pe zi un preparat de tip fast-food).

În secolul al XIII-lea, Guillaume de la Ville­neuve scria în „Les Crieries de Paris” că locuitorii din oraşul ce avea să fie supranumit mai târziu „al Luminilor” puteau cumpăra de la negustorii ambulanţi o mulţime de mâncăruri care intrau (atunci) în accepţiunea a ceea ce (azi) numim „fast-food”, de la piureuri de mazăre şi fasole la sos de usturoi (care se mânca cu carne de gâscă friptă), de la frigărui de carne la castane şi fructe coapte pe jar, de la pateuri la torturi, galete, tarte şi „oublies” (un fel de gofre care erau ştanţate cu însemne religioase). Mai erau păsările la rotisor (în special gâşte, pe vremea aceea), plăcintele şi o mulţime de alte preparate pe gustul târgoveţilor gurmanzi.




Integral pe Jurnalul Național