Protecția datelor cu caracter personal. Site-ul ziare.ro utilizează cookie-uri. Navigând în continuare, vă exprimați acordul pentru utilizarea cookie-urilor. Click pentru a afla mai multe. [ Accept ]

Cît rușii tăiau gazul Ucrainei și mai trimiteau un tanc-două peste frontieră, pe strada mea mică, pietruită și plină de tei de pe malul rîului Spree răsunau exploziile. Dar nu de la războiul al treilea mondial, deși cînd vezi că umblăm să ne aliem cu Iranul ca să apărăm Bagdadul de islamiști nu te mai poți îndoi că el a început. Ci de la victoria Germaniei, țara creditoare prin excelență, care ține o bună parte din ce numim UE pe banii ei, contra Portugaliei, țară mică, debitoare, care ne-a precedat în furnizarea de femei de serviciu și muncitori în construcții în Europa unită și a trecut o vreme drept un mare succes al integrării- pînă s-a dovedit că nu e chiar așa. Curge pe aici șampania, berea și pocnesc artificiile.

Ce zi mai bună să pleci la cucerirea Bagdadului și să dai lovitura finală Ucrainei decît una în care tot Occidentul e ocupat să cumpere pălării în culorile naționale și să ne certăm între noi cine va fi viitorul președinte al Comisiei Europene. Vladmir Putin se uită la noi și constată că în sfîrșit profețiile despre decadența Occidentului erau juste- totul e să supraviețuiești primii douăzeci și cinci de ani după ce pierzi războiul rece și atunci ai să te bucuri din plin. Că vezi Europa unită doar într-o decizie- să nu facă mare lucru pentru Ucraina.

Președintele Barroso, ales pe sistemul vechi, cînd cadidatul era produs de șefii de state și doar confirmat de Parlament, tocmai a vizitat Chișinău și Tbilisi, să încurajeze acește țări zilnic amenințate de Rusia dacă semnează – în doar cîteva zile - acordul de asociere cu UE. A spus că a semna un acord de comerț fără taxe cu Europa nu oprește aceste țări să aibă relații oricît de bune cu altele. Discursul era menit să îl audă Moscova mai degrabă decît cele două state minuscule, de 3.5, respective 4.5 milioane de locuitori. Ele știu mai bine că nu e adevărat și au ales deja, poate din eroism, poate din instinct de supraviețuire- vor să fie ca Estonia și nu ca Belarus.

Dar acesta nu e discursul care poate impresiona la Moscova. Un președinte pe drumul de ieșire, și care a fost mai degrabă un președinte slab oricum nu face impresie acolo. Putin o sună numai pe Angela Merkel, că în rest e lămurit. Și cînd David Cameron contestă candidatul stabilit la succesiunea lui Barroso își freacă mîinile. Lasă-i pe europeni să frece menta între ei și o să vorbim cu cine iese. Sau tot cu Merkel- dacă iese Juncker.

Pentru că de ce să vorbești cu Juncker? Pe cine reprezintă el? Luxemburgul, țara care a mai dat un președinte Comisiei, unul care a trebuit să demisioneze cu întregul cabinet, pentru corupție? Sau toate apele înțelegerilor europene subterane în care s-a scăldat? Sigur că e rușinos că am promis alegătorilor că vom alege pe unul dintre Spitzenkandidaten, dintre șefii de partide europene, și că acum Cameron ne cere să nu facem asta. Dar poate nu e de prisos să explicăm de ce s-a ajuns aici- că în timpuri ca astea cred că nu e nevoie de mare argumentație pentru a înțelege toată lumea că ne trebuie un lider. Ne trebuie cineva care atunci cînd vorbește cu Putin și Obama e ascultat, nu pus pe hold și adevăratele înțelegeri tot cu Merkel se fac. Ne trebuie mai mult de un lider, pentru că și la politică externă (portofoliul lui Cathy Ashton, ștearsă de tot) e nevoie de cineva care nu vrea o Europă în conservare, ci una capabiă să apere valorile europene în vecinătatea ei și în lume, să înfrîngă defetismul din rîndurile noastre. Deja se spune - și tocmai am venit de la o întîlnire unde erau nu mai puțin de opt miniștri de externe din UE – că e vina noastră că am provocat Rusia. Se vorbește depreciativ despre ”coaliția de la Poltava” formată din suedezi, polonezi și lituanieni care caută să obțină de la ruși revanșa pentru această bătălie pierdută demult (1709, contra lui Petru cel Mare) tîrîndu-ne pe toți după ei. Oricît am fi de realiști politic, e fals. Armenia, deja pierdută, Georgia și Moldova vor apropierea de UE- dacă suedezii (Carl Bildt), polonezii (Radek Sikorski) și lituanienii (au avut președinția UE toamna trecută, cînd au fost lansate invitațiile către aceste țări plus Ucraina de a semna acorduri cu UE) au fost mai sensibili la nevoile lor este că istoria lor îi face să înțeleagă mai bine că nu e ușor să fii vecinul Rusiei. Asemenea discursuri pregătesc abandonuri de tipul Munchenului.

Cum am ajuns aici e elocvent pentru cît de divizați sîntem azi. Atunci cînd s-a adoptat un text pentru ce trebuia sa fie constituția europeană, dar a fost doar un tratat, nici una din cele două tabere (federaliști care vor un BXL mai putenic și state mai slabe și interguvernamentaliștii care vor o Europă unde șefii de state și parlamentale naționale sînt mai tari) nu a fost mai puternică- și s-a optat pentru un compromis, pentru un text profund ambiguu în care de fapt tot șefii de state aleg, dar Parlamentul are mai mare drept de veto ca înainte. Federaliștii, ca să împingă cauza lor, au făcut după aceea campanie ca să promovăm direct candidații din vîrful partidelor europene. Prezența dnilor Schulz și Juncker era menită a mobilize publicul, a da votanților europeni un cuvînt mai mare față de înțelegerile subterane de la BXL. Nu scrie nicăieri clar însă că sîntem obligați să nominalizăm pe șeful partidului care cîștigă- cine întrunește consensul șefilor de state va fi nominalizat.

Aș vrea să văd pe acel votant european care a fost mobilizat de acești doi candidați. Dacă ceea ce voiam era un pic de populism, să ne prefacem că alegem direct președintele Comisiei prin acest subterfugiu atunci trebuia să alegem alți candidați. Bătălia dintre federaliști și unioniști a devenit periculoasă pentru că nu mai ține seama de condițiile din jur. Sîntem de facto în război, și noi ne ținem de politichie, unde suntem și vom rămîne divizați. Din ce aud, exclus să desemnăm la politică externă pe vreunul din ”candidații de la Poltava”, adică pe Bild sau pe Sikorski- căutăm și acolo, intens, o nulitate care să nu îl provoace pe Putin.

Ca atare aș vrea să declar că nu are importanță cum alegem candidatul la președinție- să fie cine trebuie, asta contează, un lider, nu unul ca miniștrii de externe ăștia văzuți de mine, prea mulți nuli, tineri (și tinere) avansați pe bază de cum arată și pe cine au slujit prin politica națională, care nu au anvergură nici în capitalele lor, darămite la Moscova sau Beijing sau Washington. Avem un text ambiguu, care reflectă diviziunile noastre,iar planul de mobilizare electoral nu a reușit, așa că să ne concentrăm să găsim oamenii potriviți, nu procedeele.

Dar parcă sîntem pierduți în confetti și nu mai avem instinctual supraviețuirii întreg. Gîndiți-vă că am putea avea o combinație Christine Lagarde-Carl Bildt. M-aș culca mai liniștită dacă aș sti că UE are astfel de lideri.

Puteți comenta textele Alinei Mungiu-Pippidi pe romaniacurata.

Integral pe România Liberă