Protecția datelor cu caracter personal. Site-ul ziare.ro utilizează cookie-uri. Navigând în continuare, vă exprimați acordul pentru utilizarea cookie-urilor. Click pentru a afla mai multe. [ Accept ]

Românii se vor prezenta duminică, 25 mai, la urne pentru a-i alege pe cei 32 de eurodeputați pe care țara noastră îi va trimite la Bruxelles și la Strasbourg pentru un mandat de cinci ani. Cum campania a fost monopolizată de controversele dintre președintele Traian Băsescu și prim-ministrul Ponta, temele de importanță europeană au lipsit aproape complet din dezbatere, deși pentru România există mize importante, iar componența Parlamentului European este crucială pentru a avansa interesele țării.

O carte despre istoria Uniunii Europene, apărută săptămâna trecută la Bruxelles și lansată în prezența președintelui Comisi­ei, Jose Manuel Barroso, istorisește, printre altele, cum a fost semnat Tratatul de la Roma din 1957, prin care a fost înființată Comunitatea Economică Europeană. Tratatul fusese negociat la Bruxelles, astfel că un oficial al guvernului belgian a fost însărcinat să se ocupe de logistica actului semnării. Acesta a încărcat într-un container mașini de scris, hârtia necesară și niște mașinării care se numeau mimeografe (precursoarele copiatoarelor de azi), l-a sigilat și l-a urcat în tren și s-a îmbarcat, la rândul său, cu direcția Roma. La granița franco-elvețiană, însă, vagonul a fost decuplat pentru că legislația elvețiană nu permitea ca mărfurile și persoanele să călătorească în același vagon. Omul a rămas în tren și s-a rugat să recupereze vagonul la granița cu Italia. Odată ajuns acolo, italienii nu au vrut să îi permită să intre în țară cu toată aparatura și, dacă nu era vorba de înființarea UE, probabil nu ar fi trecut niciodată. Odată formalitățile înde­plinite, belgianul a pierdut din nou vagonul la Milano și l-a recuperat după foarte multă vreme la Roma.

Ajunși acolo, italienii nu le-au permis să instaleze respectivele mașini în sala unde urma să fie semnat tratatul pentru că acestea împroșcau cerneală, iar pereții erau pictați de Rubens. Astfel că guvernul italian a angajat studenți care să facă treaba în pivnița clădirii. Două zile mai târziu, studenții italieni au intrat în grevă, așa că au trebuit aduse secretare din Luxemburg. Când toată treaba a fost încheiată, secretarele au întins hârtiile pe jos ca să se usuce, pentru că din cauza umidității din pivniță acestea erau umede. A doua zi, în chiar ziua semnării, femeile de serviciu italiene au strâns meticulos toate hârtiile întinse pe jos și le-au aruncat la gunoi de unde nu le-a mai putut recupera nimeni niciodată. Astfel că la ceremonie liderii Franței, Ita­liei, Germaniei de Vest, Belgiei, Olandei și Luxemburgului au semnat o hârtie albă, pentru că toate exemplarele din Tratat se aflau la groapa de gunoi a Romei. Pretinsul document a fost dus rapid într-o încăpere secretă înainte ca reporterii să realizeze că nu exista de fapt, nici un document.

Anecdota este autentică și este reprezentativă pentru modul în care se desfășoară lucrurile în Uniunea Europeană. Trebuie surmontate toate diferențele naționale, diferențele nord-sud și, mai nou, diferențele est-vest. Fiecare pas înainte necesită negocieri îndelungate, uneori frustrante, și de multe ori rezultatul nu este decât butaforie pentru ochii publici. Dar în cele din urmă, după bâlbâieli, certuri și scandaluri, lucrurile merg înainte în beneficiul reciproc al tuturor membrilor Uniunii.

„De data asta e diferit“?

Sub acest slogan, fără semn de întrebare, se desfășoară alegerile pentru Parlamentul European de anul acesta. Ce este diferit este faptul că sunt primele alegeri care au loc după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care a încercat să „recupereze” deficitul democratic al instituțiilor europene. Astfel, pentru prima oară în istoria UE, Parlamentul va putea să voteze candidatul la președinția Comisiei Europene, care până acum era desemnat de Consiliul European, adică în reuniunile secrete ale șefilor de stat sau de guvern. Acum, Consiliul va propune și Parlamentul va vota, deci nu va mai fi posibil ca președintele și componența Comisiei să nu reflecte distribuția politică din Parlamentul European. Ceea ce conferă o importanță enormă grupurilor politice. În pofida a ceea ce pretind candidații PSD în mesajele lor, europarlamentarii nu își reprezintă țara în hemiciclu, ci familia politică. Grație modului unic în care se fac lucrurile în Europa, partidele europene nu pot candida în țările membre, unde candidează partidele naționale, dar, odată ajunși la Bruxelles/Strasbourg, europarlamentarii reprezintă de fapt partidele europene, iar pute­rea legislativă reală revine grupurilor politice.

Ultima proiecție, realizată săptămâna trecută, arată o ușoară creștere a Partidului Popular European, care ar obține 221 de mandate, urmat de alianța Socialiștilor și Democraților, cu 194 de mandate, și de Liberali (ALDE) cu 62 de mandate. Bătălia se va da, așadar, între Populari și Socialiști, care vor căuta să adune 376 de mandate (din 751), care reprezintă majoritatea absolută necesară pentru alegerea președintelui Comisiei. Și aici intervine elementul de noutate al alegerilor din acest an. Dacă intențiile de vot nu se schimbă foarte mult în zilele rămase, Socialiștii nu adună cele 376 de mandate necesare nici dacă se aliază cu ALDE, cum au mai făcut-o, cu stânga comunistă (45 de mandate) și cu Verzii (52) pentru că nu vor reuși să își asigure decât 353 de voturi. Problema este că nici Popularii nu ar fi capabili să formeze o majoritate. La dreapta Popularilor se află alianța Conservatorilor și Reformiștilor (ECR), al cărei rezultat depinde de performanțele electorale a două partide mari: Partidul Conservator din Marea Britanie și Partidul Legii și Justiției din Polonia (PIS), condus de Jaroslaw Kaczynski. Mai departe, există grupul Europa pentru Libertate și Democrație (EFD), care deși include vreo zece partide, în realitate este un alt nume pentru Partidul Independenței din Marea Britanie (UKIP), condus de Nigel Farage. Încă și mai departe se găsește așa-numitul grup al „neafiliaților”, care include formațiuni eterogene de la Frontul Național din Franța sau Jobbik din Ungaria, cu care nimeni nu face alianțe. Nu face încă, pentru că aceleași sondaje arată că acest grup de partide „neafiliate”, în general violent antieuropene, este singurul care crește. Dacă va crește suficient de mult, atunci ar putea forma un grup separat și ar putea intra în jocul negocierilor pentru alegerea președintelui și membrilor Comisiei.

De ce este important cine va fi președintele Comisiei

În primul rând, pentru că este cel mai puternic om din Uniunea Europeană, care decide în bună măsură în ce direcție se îndreaptă banii europeni împreună cu ceilalți comisari. Printre altele, nu numai președintele Comisiei va fi votat de Parlamentul European, ci și comisarii naționali, astfel că de anul acesta nu va mai fi suficient ca un guvern național să trimită candidatul favorit comisar, ci va trebui să convingă majoritatea să îl accepte. Până acum, Parlamentul organiza audieri ale candidaților în comisii, unde de obicei aceștia primeau sau nu avizul, un instrument suficient pentru blocarea candidaturilor nedorite. Anul acesta există cinci candidați: Jean-Claude Juncker, fostul premier al Lu­xemburgului și președinte al Eurogrupului din partea PPE, Martin Schulz, președintele Parlamentului European, din partea Socialiștilor și Democraților, Guy Verhofstadt, fostul premier belgian, din partea ALDE, germana Ska Keller din partea Verzilor și Alexis Tsipras din partea Stângii Unite, președintele partidului de esență comunistă Syriza din Grecia. Syriza tocmai a câștigat primul tur al alegerilor locale din Grecia și riscă să devină încă o bătaie de cap pentru UE, dar Tsipras nu are șanse la nivel european. De fapt, numai doi oameni au șanse reale de a deveni viitorul președinte al Comisiei: Juncker și Schulz. Întrebarea este care dintre ei este mai nimerit pentru România? Schulz este susținut cu putere de Victor Ponta, iar Juncker este alegerea evidentă a cancelarului german Angela Merkel, al cărei partid CDU/CSU este cea mai importantă forță din cadrul PPE. Schulz s-a arătat, spre deosebire de Barroso, în cel mai bun caz ambiguu în privința atacurilor la statul de drept din România și s-a arătat mai degrabă înțelegător, ceea ce ar putea reprezenta o problemă. Pe de altă parte, Juncker nu știe mai nimic despre situația din România. În plus, Juncker este un adversar declarat al continuării extinderii UE, ceea ce ridică întrebări legate de asigurarea parcursului european al Moldovei.

Relația cu America

Din păcate, și Schulz și Juncker și Verhofstadt sunt antiamericani. Dacă liberalul belgian vrea să construiască o identitate culturală și economică europeană în opoziție cu Statele Unite, ceilalți par mai moderați, dar nu sunt foarte departe. În dezbaterile televizate care au avut loc în ultima săptămână, candidații s-au întrecut în a-și dovedi scepticismul față de încheierea acordului de liber schimb SUA-UE. În vreme ce Juncker a afirmat că „vrea să negocieze de pe poziții egale” cu americanii, Schulz a lăsat să se înțeleagă că sub președinția sa nu va face concesii americanilor. Or, astfel de poziții nu servesc interesele României, care speră să adauge Parteneriatului Strategic o componentă economică puternică. Cum amenințarea rusă este manifestă, interesul României este să strângă legăturile cu Statele Unite. Atât Juncker, cât și Schulz par mai degrabă ancorați în antiamericanismul european din perioada mandatului George W. Bush. Este adevărat, antiamericanismul este popular în rândurile alegătorilor din Vest și multe lucruri se schimbă a­tunci când un candidat ajunge să ocupe funcția de președinte al Comisiei, dar această distanțare a celor doi de relația cu SUA este îngrijorătoare.

Relația cu Rusia

Niciunul dintre candidații la președinția Comisiei nu pare să aibă vreo idee cum să se raporteze. Potrivit lui Juncker, „trebuie să continuăm să vorbim cu Putin”, chiar dacă Rusia va rupe estul și sudul Ucrainei, iar Schulz i-a luat apărarea lui Gerhard Schröder, fostul cancelar devenit lobby-ist al lui Putin, care l-a vizitat pe acesta din urmă la Sankt Petersburg de ziua lui, în plină criză ucraineană. Potrivit lui Schulz, Schröder a făcut presiuni asupra lui Putin pentru eliberarea inspectorilor OSCE luați ostatici la Slaviansk, ceea ce este un mod cel puțin bizar de a înțelege politica externă. Este adevărat, președintele Comisiei nu are atribuții de politică externă ca atare, dar are o influență covârșitoare, așa cum s-a văzut inclusiv în criza românească din vara lui 2012, când Barroso a intervenit decisiv în salvgardarea statului de drept. O atitudine relaxată a Bruxelles-ului față de Rusia pune serioase semne de întrebare pentru țări precum Polonia, România sau țările baltice. Mai grav este că liderul socialiștilor europeni, bulgarul Serghei Stanișev, a pus țara vecină pe curs de rusificare accelerată. Bulgaria a modificat recent legea energiei la cererea Gazprom pentru a eluda legislația comunitară și a permite construcția conductei South Stream iar dintre partidele candidate la aceste alegeri, aproape toate, de la socialiști, la extremiștii de la Ataka și până la populiștii din Bulgaria fără Cenzură, au fost acuzate că sunt finanțate de ruși.

În numerele următoare, Rl va prezenta o serie de materiale care arată de ce este important ca, duminică, românii să se prezinte la vot în număr cât mai mare.

Ascensiunea extremismului

România a devenit protagonista nedorită a campaniei xenofobe a partidelor extremiste din Vestul Europei. Liderul UKIP, Nigel Farage, vorbește despre „crima organizată” din România și despre cum n-ar vrea să aibă vecini români. Farage nu are probleme cu imigranții proveniți din țările arabe, Pakistan sau Africa, pentru că aceștia votează, și deși pare greu de crezut, mulți votează UKIP, dar are o problemă cu românii. Acest curent antiromânesc este susținut și de olandezul Geert Wilders și de lidera Frontului Național, Marine Le Pen. Ascensiunea partidelor xenofobe și antieuropene este așadar o amenințare pentru interesele României. Pe de o parte, succesul populiștilor forțează așa-numitele partide mainstream să își înăsprească pozițiile față de imigranți în general și de români în special. Consecința nedorită pentru România va fi faptul că aderarea la spațiul Schengen de liberă circulație va deveni mai dificilă. Guvernul Ponta a renunțat practic la orice demers de a avansa în dosarul Schengen, iar ascensiunea extremismului xenofob nu va ușura lucrurile.

În al doilea rând, toate aceste partide au o afinitate neobișnuită pentru Vladimir Putin și Rusia, ceea ce poate reprezenta o amenințare serioasă la adresa securității naționale a României. La sfârșitul săptămânii trecute, procurorul general al Ungariei i-a cerut lui Schulz, în calitate de președinte al Parlamentului European, ridicarea imunității eurodeputatului Jobbik, Bela Kovacs, pentru spionaj în favoarea Rusiei. Kovacs este numărul trei pe lista Jobbik și în calitatea sa de europarlamentar vizita o dată pe lună Moscova. Este totodată și trezorierul așa-numitei Alianțe pentru Mișcările Naționale Europene, din care mai fac parte Frontul Național, Partidul Național Britanic, Ataka, și Flama Tricoloră, o formațiune neofascistă italiană. Cum Jobbik și-a făcut în mod activ campanie în Transilvania, amenințarea naționalistă este cât se poate de concretă.

În sfârșit, în acest context extremist, este șocant faptul că PSD a ales pentru aceste alegeri europene mesaje naționaliste precum „Mândri că suntem Români” și ”Pentru o Românie puternică în Uniunea Europeană”. Este ca și cum PSD ar fi preluat mesajul antieuropean al adversarilor României.

Uniunea Europeană va merge înainte, poticnit, cu erori și gafe, cum am arătat la început. Dar dacă românii vor să aibă un cuvânt de spus asupra viitorului european și asupra rolului pe care îl joacă România pe acest continent complicat, atunci ar trebui să iasă duminică la vot.

Integral pe România Liberă